Răbdarea şi smerenia

"Un batran era in Egipt mai inainte pana nu a veni cei cu avva Pimen si era stiut foarte si cinstit. Deci, dupa ce s-au suit cei cu avva Pimen de la Schit, au lasat pe batran oamenii si veneau la avva Pimen. Si-l zavistuia batranul pe el si-l vorbea de rau. Deci, a auzit avva Pimen si s-a mahnit. Si a zis fratilor lui: ce sa facem batranului acestuia mare, caci in intristare ne-au pus oamenii pe noi, parasind pe batranul si venind la noi, care nu suntem nimic? Deci cum putem sa odihnim pe batranul? Si le-a zis lor: faceti putine bucate si luati un vas cu vin si sa mergem la dansul sa gustam impreuna. Poate cu aceasta vom putea sa-l odihnim. Deci au luat bucatele si s-au dus. Si dupa ce au batut in usa, a auzit ucenicul lui si a zis: cine sunteti? Iar ei au zis: spune-i avvei, ca este Pimen si vrea sa se blagosloveasca de dansul! Si aceasta vestind ucenicul, a raspuns batranul: du-te, nu am vreme! Iar ei au rabdat in arsita zicand: nu ne ducem, de nu ne vom invrednici sa vedem pe batranul. Iar batranul vazand smerenia lor si rabdarea, umilindu-se, le-a deschis. Si intrand, au gustat cu el. Iar in vremea cand mancau, zicea: intr-adevar, nu sunt numai cele ce le-am auzit despre voi, ci insutite am vazut in locul vostru. Si li s-a facut lor prieten din ziua aceea." (Pateric)

Despre smerenie (2)

"Când prin Duhul Sfânt sufletul vede cât de blând şi smerit e Domnul, atunci se smereşte pe sine până la capăt. Şi această smerenie e cu totul deosebită şi nimeni nu o poate descrie. Dacă oamenii ar cunoaşte prin Duhul Sfânt ce fel de Domn avem, s-ar schimba cu toţii: bogaţii ar dispreţui bogăţiile lor, savanţii ştiinţa lor, ocârmuitorii slava şi puterea lor, şi toţi s-ar smeri şi ar trăi în mare pace şi iubire, şi mare bucurie ar fi pe pământ" (Cuviosul Siluan Athonitul, "Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei").

Despre smerenie (1)

”De câtă trufie este otrăvită inima omenească, fiecare poate vedea mai bine la ceilalți decât la sine însuși, căci mai lesne cunoaștem lipsurile aproapelui decât pe ale noastre, și ochii ni-i întoarcem mai lesne spre păcate străine decât spre ale noastre. Însă ceea ce vede omul la aproapele său are și el înăuntru...Rădăcina gândurilor nefolositoare este trufia vieții; dar cine va începe, prin harul lui Dumnezeu, să se îndepărteze de acest rău aducător de moarte, lepădând zidirea și căutându-L pe Ziditor, acela va fi întâmpinat de un alt rău, decât care nu este altul mai mare: trufia duhovnicească și cugetarea semeață a fariseului. Doctoria împotriva acestei boli atotpierzătoare ne-o arată Fiul lui Dumnezeu în smerenia Sa, poruncind să învățăm de la El: ”Învățați de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima””. (Sf. Tihon din Zadonsk)