Ce este Sfânta Tradiţie?

"Hristos nu este numai instrumentul Revelaţiei prin care Dumnezeu vorbeşte oamenilor. Întrucât El este Dumnezeu-Om, El este şi subiectul Revelaţiei. Mai mult decât atât: El se dovedeşte a fi şi conţinutul Revelaţiei. Hristos este Cel Care intră în comunicare cu omul, precum şi Cel despre care această comunicare vorbeşte. Principala propovăduire a lui Hristos nu este chemarea la milostenie, la iubire sau la pocăinţă, ci miezul propovăduirii lui Hristos este El Însuşi: "Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa" (In. 14,6), "Eu sunt lumina lumii" (In. 8, 12), "Eu sunt pâinea vieţii" (In. 6, 35). 

Slujirea lui Hristos nu se reduce la spusele Lui. Slujirea lui Hristos  nu este identică cu învăţătura Lui. El nu este numai prooroc. El mai este şi Preot. Slujirea unui prooroc poate fi cuprinsă în totalitate în cărţi. Slujirea Preotului înseamnă lucrare, nu numai cuvinte.Tocmai în aceasta constă problema Tradiţiei şi Scripturii. Scriptura este întipărire clară a cuvintelor lui Hristos. Însă, dacă slujirea lui Hristos nu este identică cuvintelor Sale, înseamnă că rodul slujirii Sale nu poate fi identic propovăduirii Sale, propovăduire redată în cuvintele consemnate în Evanghelii. Dacă învăţătura Sa nu este decât unul din roadele slujirii Sale, atunci care sunt celelalte roade? Şi cum pot oamenii moşteni aceste roade? Cum se transmite o învăţătură, cum este consemnată aceasta şi păstrată - se înţelege. Dar restul? Ceea ce în slujirea lui Hristos a fost mai presus de cuvinte nu poate fi redat în cuvinte. Înseamnă că trebuie să existe o altă modalitate de coparticipare la slujirea lui Hristos, coparticipare despre care nu ne vorbeşte Scriptura. Aceasta este Tradiţia" (Andrei Kuraev, Moştenirea lui Hristos)

Hotărârile celor şapte sinoade ecumenice pot fi considerate ca o continuare a Sfintei Scripturi

"Sinoadele au preluat sarcina de a păstra şi a stabili
Tradiţia scrisă şi orală, au dat formă scrisă adevărurilor
care doar prin Biserica întreagă se pot concepe, prin
adunarea întru iubire a acesteia şi nicidecum din partea
unui membru singular al Bisericii. Astfel au apărut
dogmele Sfintei Treimi şi cea a celor două naturi ale
Domnului Hristos. Acestea nu se pot înţelege cu gândirea
omenească. Dar înţelegerea omenească nu are nici atâta
putere şi nici atâta importanţă pentru a face un adevăr de
credinţă dependent de ea.
Hotărârile celor şapte sinoade ecumenice, recunoscute
de către întreaga Biserică în catolicitatea (universalitatea)
sa, pot fi considerate ca o continuare a Sfintei
Scripturi. Acestea zidesc pe aceeaşi Tradiţie trăită ca şi
evangheliile sau epistolele apostolilor şi în acelaşi fel se
sprijină pe temelia recunoaşterii de către întreaga
Biserică. Prin aceasta şi-au însuşit o calitate de veşnică şi
neştearsă îndreptăţire: sunt canonice. Canonicitatea: un fel
de forme şablon, formulate cu conştiinciozitate de
conştiinţa Bisericii. Dar în nici un caz legi, în accepţiune
juridică.
De aici face parte mai ales simbolul de credinţă
niceo-constantinopolitan. La Sinodul din Efes, din anul
431, acest crez s-a decretat de neschimbat, şi astfel rămas:
neschimbat; singura formulare scrisă a credinţei în
ortodoxie. Începând din secolul al VI-lea a răsunat
neschimbat, zilnic, la fiece liturghie. El este şi rămâne
coloana vertebrală a credinţei, pentru intruşi, neabordabil,
dar un adevăr sublim şi de necontestat pentru credinciosul
Bisericii sale.
Această mărturisire de credinţă şi hotărârile celor
şapte sinoade ecumenice, în afară de Scriptura însăşi,
reprezintă stânca pe care stă credinţa Bisericii. Expresia
scrisă a acestora apare mai ales în slujbele religioase, a
căror formă finală s-a desăvârşit în aceste veacuri
creatoare, cât şi în operele sfinţilor părinţi. Tot ce s-a mai
scris sub formă de cateheze sau mărturisiri de credinţă -
ca de exemplu cea a lui Petru Movilă, a lui Dositei, a
mitropolitului Filaret, şi altele ca acestea - nu sunt perene,
nu au o importanţă veşnică: au desigur o greutate, dar
redau doar o formă scrisă a credincioşiei unui membru
sau a unei comunităţi, la un moment dat. Aceasta se poate
schimba, poate evolua: vorbeşte despre Adevăr, dar nu
este Adevărul însuşi, cel descoperit de Dumnezeu în
plinătatea Bisericii şi acceptat conştient de aceasta.
Dogmele propriu-zise sunt puţine: adică nimic mai
mult decât Crezul niceo-constantinopolitan. În afara lor
există mult teren liber, lăsat în afara dogmatizării, ca de
exemplu viaţa de apoi şi rugăciunile pentru cei răposaţi,
rugăciunile către Maica Domnului şi către îngeri, tainele,
împărtăşania. Aceste lucruri nu sunt delimitate şi
încadrate fix într-o dogmă." 

(Fritjof Tito Colliander, Credinţa şi trăirea ortodoxiei) 

Sfânta Scriptură este o tradiţie scrisă iar Sfânta Tradiţie este o scriere trăită

"Pentru creştinătatea ortodoxă, Biblia este izvorul cel
sfânt, nemuritor şi de neînlocuit al Adevărului: Adevărul
cel dezvăluit de Dumnezeu şi pus în literă. De la prima
până la ultima pagină este vorba despre Adevăr şi Viaţă:

despre Hristos. Aşadar, nu despre adevărul geologic,
istoric sau ştiinţific, ci despre Adevărul Duhului cel
atotcuprinzător: Adevărul Domnului şi al nostru, ,,tainele
mântuirii”. Acesta ne-a fost dat ,,spre învăţătură.”
(Romani XV, 4).

Orice ortodox citeşte Biblia cu de la sine voie, pe
limba lui. Dar cu firească smerenie, el îşi dă seama că
judecarea faptelor după a sa cugetare pătimaşă nu îi e de
bună îndrumare: de aceea este nevoie de o privire mult
mai cuprinzătoare, de experienţe acumulate, şi, mai mult
de toate - de sfinţenie: de curăţia inimii, care te face să-L
vezi pe Dumnezeu. Şi acest lucru, muritorul de rând nu
îndrăzneşte să creadă a-l avea. (Fapte VIII, 30-31).

Dacă, în calitate de individ, omul nu deţine acest
lucru, îl are totuşi în calitate de membru al Bisericii, - un
mădular din trupul Domnului Hristos. În această postură
omul are parte de experienţa de viaţă adunată a Bisericii,
lumina ei desluşitoare, în integritate şi curăţie: de Sfânta
Tradiţie. În măsura în care omul o urmează, în gând şi
faptă, şi el poate să devină vas al înţelepciunii ei.

Biblia nu este, cu alte cuvinte, singura sursă de
adevăruri a Bisericii. Cuvântul viu este mai vechi decât
cel scris şi trăieşte în continuare odată cu cele scrise.
Înainte ca tot ceea ce a făcut şi a spus Iisus să apuce să fie
consemnat, cuvintele şi faptele Sale nu s-au pierdut.
Apostolii au dat îndrumările lor nu numai în scris, dar şi
prin viu grai: "Deci, dar, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi 

predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie 

prin epistola noastră" (II Tesaloniceni 2, 15), iar Biserica 

a fost îndemnată să ţină seama de aceste învăţături. Şi aşa a şi
făcut. Aceasta este Sfânta Tradiţie, care trăieşte în
continuare în Biserică, din neam în neam.

Scriptura şi Sfânta Tradiţie ţin una de alta şi se
sprijină reciproc. Tradiţia dă viaţă celor scrise, este
plămânul său. Fără acesta, Scriptura ar fi moartă: un
obiect de disecţie anatomică. Cele două nu se pot rupe
una de alta. Până la urmă, Scriptura este o tradiţie scrisă
iar Sfânta Tradiţie este o scriere trăită. Iar Scriptura,
Tradiţia şi Fapta nu sunt decât un întreg: Hristos Cel în
veci viu.

Hristos este Adevărul, ,,acelaşi şi ieri, şi azi şi în
veci” (Evrei XIII, 8). El este dat odată pentru totdeauna,
de neşters. Dar noi Îl vedem doar o clipită, întunecat, ,,ca
în ghicitură”. Cu toate acestea, ni s-a dăruit nouă acest
lucru, să vedem tot mai clar: Cel Ce nu ni S-a dezvăluit în
prima evanghelie, S-a făcut desluşit în ultima dintre ele:
abia aici auzim despre Cuvânt, abia aici, pentru prima
dată, strigă Toma, cu toate necredinţele sale topite:
,,Domnul meu şi Dumnezeul meu!” "

(Fritjof Tito Colliander, Credinţa şi trăirea ortodoxiei)

Folosul citirii Sfintei Scripturi

"O livadă şi un rai duhovnicesc este citirea dumnezeieştilor Scripturi. Plăcută este o livadă şi o grădină, dar mai plăcută este citirea dumnezeieştilor Scripturi. În livezi sunt flori care se veştejesc, pe când în Sfintele Scripturi sunt gânduri şi cugetări veşnic în putere, în livezi suflă zefirul, pe aici adierea Duhului; acolo împrejmuirile le fac mărăcinii, iar aici pronia lui Dumnezeu... Grădina este într-un singur loc, iar Scripturile pretutindeni în lume, grădina e sub loviturile vremurilor, pe când Scripturile, ori vară, ori iarnă, sunt împodobite cu frunze şi fructe". (Sf. Ioan Gură de Aur, "Despre folosul citirii Scripturii")