Împărăția lui Hristos și împărăția acestei lumi

"Există pe pământ harica Împărăție a lui Hristos, care este Biserica, ce se mântuiește în Domnul, obiectul binecuvântărilor lui Dumnezeu și scopul doririi tuturor oamenilor care își înțeleg cu adevărat menirea. Există și o altă împărăție tot pe pământ - împărăția stăpânitorului acestui veac, care este clădită și sprijinită pe răutatea celui ce dintru început a fost vrăjmașul mântuirii noastre, care îl trage pe om în amăgire, în înșelare și în pierzare. Toți cei ce locuim pe pământ suntem, și n-avem cum să nu fim, sub înrâurirea acestor două împărății, și ori înclinăm către una, ori înlclinăm către cealaltă, ori stăm între ele ca și când n-am fi hotărâți de partea cui să ne dăm și încotro să înclinăm" (Sf. Teofan Zăvorâtul, Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor II, p. 22)

Lacrimile

"Există lacrimi care vin de la slăbiciunea inimii, de la un caracter foarte moale, de la durere; unii le întărâtă singuri, silindu-se să plângă; există însă şi lacrimi de la har. Preţul lacrimilor nu ţine de cantitatea de umezeală care curge din ochi, ci de ceea ce este în suflet în timpul lor şi după ele. Lacrimile harice sunt legate de multe schimbări din inimă. În principal, inima trebuie atunci să ardă în focul judecăţii dumnezeieşti, însă fără durere şi pârjolire, ci cu umilinţă adusă de nădejdea în Milostivul Dumnezeu, Ce judecă păcatul şi miluieşte pe păcătos. Aceste lacrimi trebuie să vină spre sfârşitul ostenelilor - nu al ostenelilor din afară, ci al ostenelilor curăţirii inimii, ca ultimă "clătire" a sufletului. Aceste lacrimi ţin nu un ceas, nu o zi şi nu două zile, ci ani întregi. Se spune că există un anume plâns fără lacrimi ale inimii, însă la fel de preţios şi de puternic ca şi lacrimile. Acest plâns este mai bun şi mai îndemânos pentru cei ce trăiesc în lume, fiindcă lacrimile pot fi văzute de către alţii. Dar pe toate le rânduieşte Domnul, Mântuitorul tuturor." (Sfântul Teofan Zăvorâtul, Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor)

Izbânda în rugăciune

"Pentru izbânda în rugăciune trebuie să vă străduiţi să împodobiţi inima cu toate virtuţiile... şi cel mai mult cu: smerenia, căinţa, supunerea şi lepădarea de voia proprie" (Sfântul Teofan Zăvorâtul, Sfaturi înţelepte)

Despre icoanele făcătoare de minuni

"Referitor la incoanele făcătoare de minuni, acestea nu conţin putere miraculoasă, ci Domnul voieşte să arate minuni prin ele ori în prezenţa lor: fie pentru trezirea credinţei, fie în virtutea credinţei, manifestată de cineva, fie şi pentru una şi pentru alta în acelaşi timp. Apoi înalta cinstire a acestor icoane urmează în mod firesc, atât pentru faptul că Domnul a voit prin aceste icoane să arate mila Sa, cât şi pentru faptul că oamenii aşteaptă să se învrednicească şi ei de aceeaşi mila înaintea acestor icoane. De ce voieşte Domnul să facă acest lucru? Aceasta este voia Lui cea sfântă. Pe cel orb din naştere nu l-ar fi putut El vindeca cu cuvântul? Dar a făcut tină, i-a uns ochii şi la trimis la izvorul Siloamului. Aşa şi aici. Aşa să judecaţi; să vă încredinţaţi că există icoane făcătoare de minuni. Cum? Prin experienţă. Nu demult, undeva în gubernia Harkov, fiica unui conte a dobândit vindecare de paralizie înaintea unei icoane sau din partea icoanei sale moştenite cu Maica Domnului. Doctorii au hotărât apoi că în această vindecare meseria lor nu şi-a găsit loc. După aceea, credinţa s-a deşteptat - mulţi au început să alerge la sfânta icoană şi mulţi au dobândit vindecare. De asemenea, icoanele făcătoare de minuni le insuflă celor rătăciţi: de ce vă lăsaţi ademeniţi de orice învăţătură? Iată unde sunt stâlpul şi temelia adevărului Meu! Ca şi cu degetul vă arăt calea cea adevărată şi dreaptă. Ţineţi-vă de Biserica în care Eu Îmi arăt puterea şi veţi scăpa de dezastrul la care vă duc cugetările voastre deşarte". (Sf. Teofan Zăvorâtul, "Sfaturi înţelepte")

Rugăciunea adevărată

"Rugăciunea întotdeauna trebuie să fie înălţarea minţii şi a inimii către Dumnezeu. Când, înălţîndu-se către Dumnezeu, Îl preamărim, Îi mulţumim şi Îl rugăm să ne dăruiască bunuri duhovniceşti, cu conştiinţa şi cu sentimentul măreţiei Lui şi a binefacerilor Lui, şi a milostivirii Lui celei mari, atunci ne rugăm sau ne aflăm în stare de rugăciune. Dacă noi, rostind rugăciuni, nu facem numai să pronunţăm cuvinte, ci avem şi gânduri şi sentimente potrivite, tocmai aceea este rugăciunea adevărată." (Sf. Teofan Zăvorâtul, "Sfaturi Înţelepte")

Rugăciunea să vină din inimă!

"Îngrijiţi-vă ca, în timp ce vă rugaţi, rugăciunea să vină din inimă. Rugăciunea este suspinul inimii către Dumnezeu: dacă acesta nu există, nici rugăciunea nu există. Rugăciunea trebuie să se săvârşească cu măsură; nu trebuie să fie lungă, ci mai bine să săvârşiţi una scurtă cu toată atenţia şi simţirea" (Sf. Teofan Zăvorâtul, "Sfaturi înţelepte")

Depre rugăciune (1)

”Rugăciunea este ivirea în inima noastră, unul după altul, a simțămintelor evlavioase către Dumnezeu - simțămintelor defăimării de sine, devotamentului, recunoștinței, slavoslovirii, iertării, căderii cu osărdie înainte Lui, frângerii inimii, supunerii față de voia dumnezeiască. Toată grija noastră trebuie să fie pentru aceea ca în vremea rostirii rugăciunii aceste simțăminte și cele asemenea lor să umple sufletul nostru, așa încât atunci când limba rostește rugăciuni sau urechea le ascultă, iar trupul bate metanii, inima să nu fie pustie, ci în ea să domnescă vreun simțământ care tinde spre Dumnezeu. Când aceste simțăminte există, ceea ce rostim este rugăciune; când nu există, nu este încă rugăciune” (Sf. Teofan Zăvorâtul, ”Știința rugăciunii”)

Țelul vieții

”Țelul vieții nu este bunul trai pământesc, ci fericirea după moarte în viața cealaltă. Cine își duce crucea, acela merge pe calea sigură către fericire. Într-acolo să vă mutați dorința și nădejdea și spre dobândirea bunului trai de acolo să întreptați toate gândurile și grijile voastre...Țelul vieții noastre constă nu în a trăi fericiți pe pământ, ci, fie că suntem fericiți, fie că suntem nefericiți, și unii și alții să ne pregătim cu vrednicie pentru dobândirea fericirii celei veșnice în cealaltă viață...Țelul omului nu se află pe pământ, ci în viața cealaltă. Dacă ar fi pe pământ, noi nu am muri, dar de vreme ce murim, înseamnă că adevărata noastră viață nu este pe pământ. Viața pământească este numai pregătirea pentru viața cealaltă” (Sf. Teofan Zăvorâtul)