Împărăția lui Hristos și împărăția acestei lumi

"Există pe pământ harica Împărăție a lui Hristos, care este Biserica, ce se mântuiește în Domnul, obiectul binecuvântărilor lui Dumnezeu și scopul doririi tuturor oamenilor care își înțeleg cu adevărat menirea. Există și o altă împărăție tot pe pământ - împărăția stăpânitorului acestui veac, care este clădită și sprijinită pe răutatea celui ce dintru început a fost vrăjmașul mântuirii noastre, care îl trage pe om în amăgire, în înșelare și în pierzare. Toți cei ce locuim pe pământ suntem, și n-avem cum să nu fim, sub înrâurirea acestor două împărății, și ori înclinăm către una, ori înlclinăm către cealaltă, ori stăm între ele ca și când n-am fi hotărâți de partea cui să ne dăm și încotro să înclinăm" (Sf. Teofan Zăvorâtul, Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor II, p. 22)

Biserica

"Ceea ce odinioară era corabia lui Noe peste puhoaiele potopului, aceea e Biserica lui Hristos – Cel cu cruce – peste puhoaiele pierzării. Deosebirea e aceea că corabia lui Noe a fost închisă pe dinafară de Dumnezeu şi nimeni n-a mai putut intra (Facere 7, 16), pe când corabia Bisericii – corabia cu crucea pe catarg – are intrarea deschisă şi mai pot intra oameni învălmăşiţi de puhoaie. Acolo era Noe, aci Hristos, iar în valuri ucigaşul, înecând pe oameni.

Se întâmplă însă ceva de neînţeles: că cei ce se chinuiesc în valuri, deşi toţi ţin să trăiască, totuşi nu toţi vor să scape în corabie. Mai mult chiar, scuipă mâinile ce li se-ntind de la intrarea corăbiei. Iar mâinile sunt braţele părinteşti: braţele celor şapte Sfinte Taine ale lui Dumnezeu care izbăvesc pe oameni din potop, născându-i din trup în Duh (Coloseni 2, 12), din amărâta viaţă la viaţa cerească". (Arsenie Boca, 800 de capete)

Biserica are un singur cap: Iisus Hristos

"Doar pentru neputinţele noastre omeneşti ne-a dat

nouă Hristos Biserica pământească. Faptul că trebuie

organizată e numai o urmare a slăbiciunii omului.

Biserica este guvernată de necesitate, precum este şi

statul, cu legile şi hotarele sale.

Dar chiar şi ca organizare lumească, Biserica are un

singur cap: Iisus Hristos. ,,Nu avem un conducător

lumesc… ci suntem uniţi doar în iubirea maicii noastre a

tuturor” se spune în Epistola enciclică a Bisericii din

1848.

Şi: ,,la noi n-au putut niciodată, nici patriarhi, nici

sinoade, să introducă lucruri noi, pentru că apărătorul

religiei este însuşi trupul Bisericii, adică poporul însuşi,

care vrea ca religia însăşi să rămână neschimbată...”

(§17)

O condiţie firească a unităţii întru iubire este ca

nimeni să nu ,,domnească”: nici laicii, nici preoţii, nici

episcopii sau patriarhii să nu-şi hotărască ceva decisiv în

Biserică, fără încuviinţarea întregii Biserici. Această

rânduială a fost, este şi va rămâne normativă.

Credinţa este descoperită celor simpli şi nu celor

isteţi la minte şi inteligenţi (Matei XI, 25). Aşa că,

episcopul învaţă de la ţăran, profesorul de la copil, copilul

de la episcop – astfel caută fiecare să ia aminte la cele ale

lui Hristos, care este ,,blând şi smerit cu inima” (Matei

XI, 29). Doar cel mândru, bizuit pe înţelepciunea sa, se

doreşte desprins de comuniune. Să luăm aminte!

Duhul lui Hristos, al răbdării şi umilinţei, păstrează

credinţa nestrâmbată şi de la acest duh se hrăneşte cu

adevăr Biserica noastră. Acesta este legătura care uneşte

mădular cu mădular, adunare cu adunare, neam cu neam." (Fritjof Tito Colliander)

Despre cinstirea sfintelor icoane (1)

"Privind la iconostas în biserică, în paraclis sau acasă, adu-ţi aminte de cuvintele Mântuitorului: "Voi nu sunteţi străini şi venetici, ci împreună-cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu"(Efeseni 2, 19). Şi să spui: Prin mila lui Dumnezeu, noi, creştinii ortodocşi şi credincioşi, suntem împreună-vieţuitori cu Maica Domnului şi cu toţi sfinţii. Iată de ce întrebuinţăm noi sfintele icoane şi le cinstim, cinstind în ele chipul dintâi (arhetipul), adică pe înşişi sfinţii; alcătuim împreună cu ei un singur sobor, o singură Biserică, cerească şi pământească. Cinstindu-i, pomenim şi cinstim nevoinţele lor făcute din dragoste de Dumnezeu, credincioşia şi dăruirea lor până la moarte faţă de Dumnezeu şi vrem să le urmăm şi noi în credinţă şi lepădare de sine pentru numele Lui" (Sf. Ioan de Kronstadt, Spicul viu)