Adevărul este unul, veşnic şi de nedespărţit

"Până la Sinodul al 7-lea (Niceea, anul 787) s-a stabilit principiul ,,Sfântul Duh şi noi, precum şi întreaga adunare”: doar toată adunarea catolică (sobornicească)putea, în acelaşi duh, să decidă asupra problemelor care vizează întreaga creştinătate. Era un principiu sfânt, emanat de unitatea iubirii creştine: o oază de lumină într-un spaţiu plin de suferinţă, sângeros şi întunecat. Dar a avut loc o ruptură. O parte a creştinătăţii a introdus o adăugare la crez (Filioque – şi de la Fiul), ceea ce exprimă gândul că Duhul nu purcede de la Tatăl prin Fiul (Ioan XV, 26), ci de la Tatăl şi de la Fiul - ca şi alte învăţături şi tipic bisericesc nou adăugate, fără ca mai întâi să se capete acordul întregii adunări. În loc de acord general, a fost aşezată o singură persoană, episcopul Romei - Papa – ca fiind singură hotărâtoare absolută în problemele de credinţă ale întregii Biserici. Cu aceasta s-a negat principiul apostolic al sobornicităţii. Imediat, prăpastia s-a mărit, până s-a ajuns la inevitabila despărţire a creştinătăţii universale între Răsăritul ortodox şi Apusul papalităţii (în anul 1054), impregnată intens de ambele părţi cu suferinţe omeneşti şi interese pur lumeşti. Dar pentru că adunarea, care să cuprindă întreaga creştinătate, nu mai era posibilă, nu s-au mai putut lua nici hotărâri generale valabile. Urmarea firească a fost că s-a sistat formularea dogmatică. Această formă de transcriere a Sfintei Tradiţii a fost împlinită: după sfătuirea lui Dumnezeu, în sarcina Bisericii a rămas doar veghea asupra acestora. Biserica ortodoxă Răsăriteană nu recunoaşte vreo adăugire sau schimbare (târguială) în ceea ce priveşte cuprinsul şi formularea finală a adevărurilor de credinţă: Adevărul este unul, veşnic şi de nedespărţit. Ca urmare, strădaniile Bisericii trebuie să se îndrepte spre păstrarea cu sfinţenie a Adevărului creştinesc şi predarea nealterată a acestuia. Lui trebuie să i se apere curăţia şi să fie păstrat nepătat de alte amestecuri cu găselniţe omeneşti, de ,,înţelepciunea” lumească şi de tot ce vine de la duhurile rele (Iacob III, 15). Orice încercare - de a-l îndrepta după comoditate, după cerinţele timpului, sau de a-l întina, îndepărta, sau de a descoperi noi ,,adevăruri” şi de a le acorda sfinţenie dogmatică, fără consultarea întregii creştinătăţi - nu poate fi considerată, din punct de vedere ortodox, decât drept mândrie nebună, profanare şi hulire a Duhului Sfânt. În această privinţă, Biserica ortodoxă este, în mod deliberat, conservatoare fără drept de apel.Faptul că nu se şterge, nu se mută, şi nu se clinteşte nimic din ,,hotarul pe care l-au aşezat strămoşii” (Deuteronom XIX, 14) este în sine o caracteristică special a Ortodoxiei: constituie baza ordinii canonice şi administrative. Şi nici o ispită lumească, nici vreo aşa – zisă benevolenţă, sau propunere de reformă, nu pot să determine creştinătatea ortodoxă să renunţe la chemarea sa, pe care o poartă deja în nume: să păstreze şi să vegheze asupra dreptei credinţe şi a dreptei măriri – în greceşte: orto doxia. Simţul păstrător a fost dintotdeauna viu. Prin ,,dreaptă”, nu se are în vedere o noţiune relativă - singura dreaptă dintre mai multe posibilităţi. Biserica este şi rămâne una şi nedespărţită: una sfântă, catolică (sobornicească) şi apostolească. Celelalte organizaţii religioase şi indivizi, având mărturisiri de credinţă alcătuite cu de la sine putere, se află în afara acesteia, ,,iar pe cei dinafară îi va judeca Dumnezeu” (1 Corinteni V, 13). Şi, în general, conform ortodoxiei, parapetul omenesc nu duce la cer. Omul este limitat, dar acolo sus este nesfârşirea: libertatea iubirii, vie şi veşnic lucrătoare." (Colliander Tito, Credinţa şi trăirea ortodoxiei)

Ce este Sfânta Tradiţie?

"Hristos nu este numai instrumentul Revelaţiei prin care Dumnezeu vorbeşte oamenilor. Întrucât El este Dumnezeu-Om, El este şi subiectul Revelaţiei. Mai mult decât atât: El se dovedeşte a fi şi conţinutul Revelaţiei. Hristos este Cel Care intră în comunicare cu omul, precum şi Cel despre care această comunicare vorbeşte. Principala propovăduire a lui Hristos nu este chemarea la milostenie, la iubire sau la pocăinţă, ci miezul propovăduirii lui Hristos este El Însuşi: "Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa" (In. 14,6), "Eu sunt lumina lumii" (In. 8, 12), "Eu sunt pâinea vieţii" (In. 6, 35). 

Slujirea lui Hristos nu se reduce la spusele Lui. Slujirea lui Hristos  nu este identică cu învăţătura Lui. El nu este numai prooroc. El mai este şi Preot. Slujirea unui prooroc poate fi cuprinsă în totalitate în cărţi. Slujirea Preotului înseamnă lucrare, nu numai cuvinte.Tocmai în aceasta constă problema Tradiţiei şi Scripturii. Scriptura este întipărire clară a cuvintelor lui Hristos. Însă, dacă slujirea lui Hristos nu este identică cuvintelor Sale, înseamnă că rodul slujirii Sale nu poate fi identic propovăduirii Sale, propovăduire redată în cuvintele consemnate în Evanghelii. Dacă învăţătura Sa nu este decât unul din roadele slujirii Sale, atunci care sunt celelalte roade? Şi cum pot oamenii moşteni aceste roade? Cum se transmite o învăţătură, cum este consemnată aceasta şi păstrată - se înţelege. Dar restul? Ceea ce în slujirea lui Hristos a fost mai presus de cuvinte nu poate fi redat în cuvinte. Înseamnă că trebuie să existe o altă modalitate de coparticipare la slujirea lui Hristos, coparticipare despre care nu ne vorbeşte Scriptura. Aceasta este Tradiţia" (Andrei Kuraev, Moştenirea lui Hristos)

Hotărârile celor şapte sinoade ecumenice pot fi considerate ca o continuare a Sfintei Scripturi

"Sinoadele au preluat sarcina de a păstra şi a stabili
Tradiţia scrisă şi orală, au dat formă scrisă adevărurilor
care doar prin Biserica întreagă se pot concepe, prin
adunarea întru iubire a acesteia şi nicidecum din partea
unui membru singular al Bisericii. Astfel au apărut
dogmele Sfintei Treimi şi cea a celor două naturi ale
Domnului Hristos. Acestea nu se pot înţelege cu gândirea
omenească. Dar înţelegerea omenească nu are nici atâta
putere şi nici atâta importanţă pentru a face un adevăr de
credinţă dependent de ea.
Hotărârile celor şapte sinoade ecumenice, recunoscute
de către întreaga Biserică în catolicitatea (universalitatea)
sa, pot fi considerate ca o continuare a Sfintei
Scripturi. Acestea zidesc pe aceeaşi Tradiţie trăită ca şi
evangheliile sau epistolele apostolilor şi în acelaşi fel se
sprijină pe temelia recunoaşterii de către întreaga
Biserică. Prin aceasta şi-au însuşit o calitate de veşnică şi
neştearsă îndreptăţire: sunt canonice. Canonicitatea: un fel
de forme şablon, formulate cu conştiinciozitate de
conştiinţa Bisericii. Dar în nici un caz legi, în accepţiune
juridică.
De aici face parte mai ales simbolul de credinţă
niceo-constantinopolitan. La Sinodul din Efes, din anul
431, acest crez s-a decretat de neschimbat, şi astfel rămas:
neschimbat; singura formulare scrisă a credinţei în
ortodoxie. Începând din secolul al VI-lea a răsunat
neschimbat, zilnic, la fiece liturghie. El este şi rămâne
coloana vertebrală a credinţei, pentru intruşi, neabordabil,
dar un adevăr sublim şi de necontestat pentru credinciosul
Bisericii sale.
Această mărturisire de credinţă şi hotărârile celor
şapte sinoade ecumenice, în afară de Scriptura însăşi,
reprezintă stânca pe care stă credinţa Bisericii. Expresia
scrisă a acestora apare mai ales în slujbele religioase, a
căror formă finală s-a desăvârşit în aceste veacuri
creatoare, cât şi în operele sfinţilor părinţi. Tot ce s-a mai
scris sub formă de cateheze sau mărturisiri de credinţă -
ca de exemplu cea a lui Petru Movilă, a lui Dositei, a
mitropolitului Filaret, şi altele ca acestea - nu sunt perene,
nu au o importanţă veşnică: au desigur o greutate, dar
redau doar o formă scrisă a credincioşiei unui membru
sau a unei comunităţi, la un moment dat. Aceasta se poate
schimba, poate evolua: vorbeşte despre Adevăr, dar nu
este Adevărul însuşi, cel descoperit de Dumnezeu în
plinătatea Bisericii şi acceptat conştient de aceasta.
Dogmele propriu-zise sunt puţine: adică nimic mai
mult decât Crezul niceo-constantinopolitan. În afara lor
există mult teren liber, lăsat în afara dogmatizării, ca de
exemplu viaţa de apoi şi rugăciunile pentru cei răposaţi,
rugăciunile către Maica Domnului şi către îngeri, tainele,
împărtăşania. Aceste lucruri nu sunt delimitate şi
încadrate fix într-o dogmă." 

(Fritjof Tito Colliander, Credinţa şi trăirea ortodoxiei) 

Botezul se săvârşeşte prin trei afundări

Canonul 50 apostolic: "Dacă vreun episcop sau presbiter nu ar săvârşi cele trei afundări ale unei singure sfinţiri (a botezului), ci numai o afundare, aceea care se dă (se practică) întru moartea Domnului, să se caterisească. Pentru că nu a zis Domnul: întru moartea mea botezaţi, ci: "mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-i pe ei în numele Tatălui şi al Fiului Şi al Sfântului Duh"(Matei 28,19)." 

"Botezul se săvârşeşte în numele Sfintei Treimi, prin trei afundări, iar nu numai printr-o singură afundare, cum fac unii eretici, închipuind prin aceasta doar moartea Domnului. Cine se abate de la această rânduială, dacă este episcop sau presbiter, se supune caterisirii, pentru că prin botez se împărtăşeşte o nouă viaţă în numele Învierii Domnului şi în numele întregii puteri dumnezeieşti şi a lucrării tuturor celor trei feţe ale dumnezeirii, şi nu se îndrumă spre moarte cel ce vine la Hristos."(Arhid. Prof. Dr. N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe)

Sfânta Scriptură este o tradiţie scrisă iar Sfânta Tradiţie este o scriere trăită

"Pentru creştinătatea ortodoxă, Biblia este izvorul cel
sfânt, nemuritor şi de neînlocuit al Adevărului: Adevărul
cel dezvăluit de Dumnezeu şi pus în literă. De la prima
până la ultima pagină este vorba despre Adevăr şi Viaţă:

despre Hristos. Aşadar, nu despre adevărul geologic,
istoric sau ştiinţific, ci despre Adevărul Duhului cel
atotcuprinzător: Adevărul Domnului şi al nostru, ,,tainele
mântuirii”. Acesta ne-a fost dat ,,spre învăţătură.”
(Romani XV, 4).

Orice ortodox citeşte Biblia cu de la sine voie, pe
limba lui. Dar cu firească smerenie, el îşi dă seama că
judecarea faptelor după a sa cugetare pătimaşă nu îi e de
bună îndrumare: de aceea este nevoie de o privire mult
mai cuprinzătoare, de experienţe acumulate, şi, mai mult
de toate - de sfinţenie: de curăţia inimii, care te face să-L
vezi pe Dumnezeu. Şi acest lucru, muritorul de rând nu
îndrăzneşte să creadă a-l avea. (Fapte VIII, 30-31).

Dacă, în calitate de individ, omul nu deţine acest
lucru, îl are totuşi în calitate de membru al Bisericii, - un
mădular din trupul Domnului Hristos. În această postură
omul are parte de experienţa de viaţă adunată a Bisericii,
lumina ei desluşitoare, în integritate şi curăţie: de Sfânta
Tradiţie. În măsura în care omul o urmează, în gând şi
faptă, şi el poate să devină vas al înţelepciunii ei.

Biblia nu este, cu alte cuvinte, singura sursă de
adevăruri a Bisericii. Cuvântul viu este mai vechi decât
cel scris şi trăieşte în continuare odată cu cele scrise.
Înainte ca tot ceea ce a făcut şi a spus Iisus să apuce să fie
consemnat, cuvintele şi faptele Sale nu s-au pierdut.
Apostolii au dat îndrumările lor nu numai în scris, dar şi
prin viu grai: "Deci, dar, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi 

predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie 

prin epistola noastră" (II Tesaloniceni 2, 15), iar Biserica 

a fost îndemnată să ţină seama de aceste învăţături. Şi aşa a şi
făcut. Aceasta este Sfânta Tradiţie, care trăieşte în
continuare în Biserică, din neam în neam.

Scriptura şi Sfânta Tradiţie ţin una de alta şi se
sprijină reciproc. Tradiţia dă viaţă celor scrise, este
plămânul său. Fără acesta, Scriptura ar fi moartă: un
obiect de disecţie anatomică. Cele două nu se pot rupe
una de alta. Până la urmă, Scriptura este o tradiţie scrisă
iar Sfânta Tradiţie este o scriere trăită. Iar Scriptura,
Tradiţia şi Fapta nu sunt decât un întreg: Hristos Cel în
veci viu.

Hristos este Adevărul, ,,acelaşi şi ieri, şi azi şi în
veci” (Evrei XIII, 8). El este dat odată pentru totdeauna,
de neşters. Dar noi Îl vedem doar o clipită, întunecat, ,,ca
în ghicitură”. Cu toate acestea, ni s-a dăruit nouă acest
lucru, să vedem tot mai clar: Cel Ce nu ni S-a dezvăluit în
prima evanghelie, S-a făcut desluşit în ultima dintre ele:
abia aici auzim despre Cuvânt, abia aici, pentru prima
dată, strigă Toma, cu toate necredinţele sale topite:
,,Domnul meu şi Dumnezeul meu!” "

(Fritjof Tito Colliander, Credinţa şi trăirea ortodoxiei)

Semnul Sfintei Cruci

       "Fă semnul cinstitei cruci la orice trebuinţă, când mănânci, când bei, când te aşezi, când te scoli, când vorbeşti sau când umbli şi nu începe lucrul tău fără semnul crucii: în casă, la drum, ziua şi noaptea, în orice loc sau timp.

        Să nu faci cinstitul semn întru batjocură şi cu păcat, crucea să fie dreaptă şi adevărată. Cele trei degete mari - aşează-le întâi la frunte - care reprezintă cerul, cerem Tatălui din ceruri Înţelepciunea - să sfinţească neputincioasa noastră minte şi s-o izbăvească de gândurile rele; pogorârea la pântece - care reprezintă pământul, ne rugăm Fiului - care S-a pogorât pe pământ pentru mântuirea noastră, să ne scape de lăcomie, de beţii şi de desfrânare; înălţând dreapta către umeri, chemăm pe Duhul Sfânt, care plineşte lucrarea mântuirii şi toate le sfinţeşte, să întărească şi să sfinţească puterile noastre spre săvârşirea faptelor bune, iar când zicem "amin", făgăduim înaintea lui Dumnezeu să ne facem vrednici de semnul crucii (Altarul pe care S-a jertfit Mântuitorul), pentru că vorba "amin" înseamnă "aşa să fie". (Sf. Chiril al Ierusalimului)

Despre Sfânta Cruce