Rugăciunea

Sfinţii Parinţi numesc rugăciunea de noapte „de aur” pentru ca noaptea mintea se poate ruga fara gânduri si imaginatii. În schimb, rugăciunea de dimineaţă o numesc „de argint” fiind amestecată cu oarecare griji şi gânduri, iar cea din timpul zilei o numesc „de aramă” pentru mulţimea grijilor şi a gândurilor pamânteşti care slăbesc mult puterea rugăciunii.

Izbânda în rugăciune

"Pentru izbânda în rugăciune trebuie să vă străduiţi să împodobiţi inima cu toate virtuţiile... şi cel mai mult cu: smerenia, căinţa, supunerea şi lepădarea de voia proprie" (Sfântul Teofan Zăvorâtul, Sfaturi înţelepte)

Despre rugăciune (2)

"Începând rugăciunea, părăseşte-te pe tine însuţi, pe soţie, pe copii, ia-ţi rămas bun de la pământ, străbate cerurile, lasă la o parte toată făptura văzută şi cea nevăzută şi porneşte cu slavoslovia Aceluia care a făcut toate. Şi nu-I cere nici avere, nici putere pământească, nici sănătate trupească, fiindcă Domnul ştie ceea ce trebuie, ci cere-I numai Împărăţia lui Dumnezeu în tine". (Sf. Vasile cel Mare)

Rugăciunea adevărată

"Rugăciunea întotdeauna trebuie să fie înălţarea minţii şi a inimii către Dumnezeu. Când, înălţîndu-se către Dumnezeu, Îl preamărim, Îi mulţumim şi Îl rugăm să ne dăruiască bunuri duhovniceşti, cu conştiinţa şi cu sentimentul măreţiei Lui şi a binefacerilor Lui, şi a milostivirii Lui celei mari, atunci ne rugăm sau ne aflăm în stare de rugăciune. Dacă noi, rostind rugăciuni, nu facem numai să pronunţăm cuvinte, ci avem şi gânduri şi sentimente potrivite, tocmai aceea este rugăciunea adevărată." (Sf. Teofan Zăvorâtul, "Sfaturi Înţelepte")

Rugăciunea să vină din inimă!

"Îngrijiţi-vă ca, în timp ce vă rugaţi, rugăciunea să vină din inimă. Rugăciunea este suspinul inimii către Dumnezeu: dacă acesta nu există, nici rugăciunea nu există. Rugăciunea trebuie să se săvârşească cu măsură; nu trebuie să fie lungă, ci mai bine să săvârşiţi una scurtă cu toată atenţia şi simţirea" (Sf. Teofan Zăvorâtul, "Sfaturi înţelepte")

Depre rugăciune (1)

”Rugăciunea este ivirea în inima noastră, unul după altul, a simțămintelor evlavioase către Dumnezeu - simțămintelor defăimării de sine, devotamentului, recunoștinței, slavoslovirii, iertării, căderii cu osărdie înainte Lui, frângerii inimii, supunerii față de voia dumnezeiască. Toată grija noastră trebuie să fie pentru aceea ca în vremea rostirii rugăciunii aceste simțăminte și cele asemenea lor să umple sufletul nostru, așa încât atunci când limba rostește rugăciuni sau urechea le ascultă, iar trupul bate metanii, inima să nu fie pustie, ci în ea să domnescă vreun simțământ care tinde spre Dumnezeu. Când aceste simțăminte există, ceea ce rostim este rugăciune; când nu există, nu este încă rugăciune” (Sf. Teofan Zăvorâtul, ”Știința rugăciunii”)