Nu te speria de criza în care se afundă lumea!

În acest sens, Sfânta Scriptură ne spune: "Domnul nu lasă să piară de foame sufletul celui drept; însă el respinge lăcomia celor fără de lege"(Pilde 10, 3).

"Să nu fim puţini credincioşi, nici mici la suflet, căci Cel ce a făgăduit Împărăţia Cerurilor şi atâtea bunătăţi, apoi cum nu ne va da cele de aici? Să nu poftim lucruri de prisos, ci să iubim simplitatea, şi atunci veşnic ne vom îmbogăţi. Să cerem acoperământ trupului şi hrană, şi atunci de toate ne vom bucura, şi de aceasta, ca şi altele mai mari. Dar dacă poate tu eşti scârbit şi cauţi spre pământ, apoi aş voi să-ţi arăt sufletul celui care te-a nedreptăţit, cum se face pulbere după biruinţa lui asupra ta. De altfel, aşa este păcatul; întrucât este lucrare, el îţi aduce oarecare plăcere - dar după ce s-a sfârşit, atunci mica plăcare zboară şi în locul ei intră nemulţumirea şi tristeţea. Aceasta pătimim şi când batjocorim pe cineva, iar după aceea suntem mustraţi de conştiinţă. Dumnezeu nu a pus răsplata celui ce ţi-a făcut rău în pedeapsa lui, căci atunci n-ar fi vreun mare lucru. Mulţi cred că ar fi o mângâiere pentru dânşii când văd pe prigonitorul lor pedepsit, fiindcă atunci cred că au luat înapoi de la acela tot ce le răpise. Însă Dumnezeu nu a pus răsplata în aceasta. Voieşti poate a şti câte bunătăţi vei moşteni? Îţi deschide cerul întreg, te face împreună cetăţean cu sfinţii, te pregăteşte a sta împreună cu ei în aceeaşi ceată, te izbăveşte de păcate, te încununează cu dreptatea. Dacă cei ce iartă pe cei ce le greşesc iau iertarea păcatelor, dar încă cei ce nu numai că iartă, ci chiar mai dau şi altele cu îmbelşugare, de ce binecuvântare nu se vor învrednici? Deci să nu suferi lipsit de curaj, ci încă te şi roagă pentru cel ce te-a nedreptăţit, căci şi aceasta o faci tot pentru tine. Ţi-a luat averea? Câtă avere n-ai da ca să ţi se ierte păcatele?" Dar tocmai aceasta se petrece acum cu tine, căci dacă suferi cu bărbăţie şi nu blestemi pe prigonitorul tău, ţi-ai pus pe cap o cunună strălucită. Şi cuvântul acesta nu este al meu, ci al lui Hristos, care zice: "Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri"(Matei 5, 44-45)" (Sf. Ioan Gură de Aur)

Omul l-a uitat pe Dumnezeu

"Eva s-a înşelat cu rodul oprit, şi iată că întreaga omenire a căzut în înşelarea vieţii, şi cu toţi au început să se înşele, şi femeia însăşi a devenit obiect de înşelare prin frumuseţea ei trupească, şi totul, totul a devenit pentru om obiect de înşelare: şi mâncarea şi băutura, şi îmbrăcămintea, şi banii, şi toate jocurile, şi distracţiile, şi vietăţile - câinii, pisicile, păsările: de toate s-a împătimit omul, şi Dumnezeu a devenit uitat în inimi, depărtat, dispreţuit şi hulit. Dumnezeu S-a îndepărtat din inimile omeneşti şi nu împărăţeşte în ele, fiindcă în ele împărtăşeşte duhul viclean a toată înşelarea şi înstrăinarea de Ziditor - satana; omul s-a făcut atelier al diavolului care clădeşte în el toată înşelăciunea, tot răul. Hristos Răscumpărătorul a venit pe pământ tocmai pentru a smulge pe om din această înşelare pierzătoare şi a reaşeza în el chipul lui Dumnezeu şi asemănarea lui Dumnezeu şi a-l face făptură nouă şi a-l uni iarăşi cu Dumnezeu." (Sf. Ioan de Kronstadt, Spicul viu)

Păcatul mândriei

"Nu există păcat mai mare decât mândria, care este o deplină lipsire de harul lui Dumnezeu: "Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har"(Iac 4, 6). Însă cel mândru nici pe sine nu se socoteşte păcătos, nici altora nu le îngăduie să-i scoată în evidenţă păcatele. El nu rabdă observaţiile. Într-atât la orbit mândria pentru păcatele lui. În noaptea întunecoasă noi nu vedem lucrurile care ne înconjoară, însă, în ciuda acestui fapt, ele se află în jurul nostru. Faptul că noi nu le vedem nu înseamnă că acestea nu există. Este îndeajuns să ne ciocnim de ele ca să ne convingem de existenţa lor. Tot astfel este şi în viaţa duhovnicească. Dacă noi nu ne vedem păcatele noastre, fie din pricina mândriei, fie din pricina grozavei împietriri în păcat, nu înseamnă că nu avem păcate. Când ne izbim de ele şi suferim din cauza lor, ne vom încredinţa că există, că sunt în noi, că ele creează un întuneric duhovnicesc în inimile noastre şi ne pricinuiesc toate durerile şi pătimirile" (Arhim. Serafim Alexiev, Vederea păcatelor noastre)

Sufletele drepţilor şi sufletele păcătoşilor

"Zisu-ne-a noua Sfantul Antonie in invatatura sa, spre folosul nostru: un an am savarsit, rugandu-ma lui Dumnezeu sa-mi descopere locul dreptilor si al pacatosilor.

Iar intr-o noapte m-a strigat oarecare glas de sus, zicandu-mi: Antonie, scoala si vino!

Si stiind eu pe cine mi se cade sa ascult, am iesit si uitandu-ma, am vazut pe cineva ca pe un urias, lung, negru, urat si infricosat stand si ajungand pana la nori, avand mainile intinse in vazduh, sub care era un iezer ca o mare. Si am vazut suflete zburand ca niste pasari si cate treceau de la mainile lungului aceluia, se mantuiau si trecand de acolo, mergeau cealalta cale fara de grija; iar cate erau lovite de mainile lui, se opreau si cadeau in iezerul cel de foc. Si pentru cei ce zburau, scrasnea cu dintii sai, iar pentru cei ce cadeau jos, se bucura.

Si a fost glas catre mine, zicandu-mi: intelege ceea ce vezi! Acestia, pe care-i vezi ca zboara in sus, sunt sufletele dreptilor care nu s-au supus lungului aceluia si merg in Rai. Iar cel lung ce sta, este vrajmasul, care apucandu-i pe cei vinovati, ii opreste si nu-i lasa sa treaca, surpandu-i in iad, caci au urmat voii lui si au fost stapaniti de tinerea de minte de rau." (Pateric)

Despre păcat (1)

"Nu cele ce se fac după fire sunt păcate, ci cele rele după alegerea cu voia. Nu e păcat a mânca, ci a mânca nemulţumind, fără cuviinţă şi fără înfrânare. Căci eşti dator să ţii trupul în viaţă, însă fără nici un gând rău. Nu e păcat a privi curat, ci a privi cu pizmă, cu mândrie. Nu e păcat neînfrânarea limbii la mulţumire şi rugăciune, dar e păcat la vorbire de rău. E păcat să nu lucreze mâinile milostenie, ci ucideri şi răpiri. Şi aşa fiecare din mădularele noastre păcătuieşte, când din slobodă alegere lucrează cele rele în loc de cele bune, împotriva voii lui Dumnezeu".(Sf. Antonie cel Mare)

Păcatul este un rău săvârşit prin libera voinţă a omului

"Greu lucru este păcatul, iar călcarea de lege este o boală prea cumplită a sufletului. Păcatul nu taie numai nervii sufletului, dar este pricinuitorul focului veşnic. Păcatul este un rău săvârşit prin libera voinţă a omului, odraslă a poftei. Profetul spune lămurit că păcătuim prin propria noastră voinţă: "Eu te-am sădit viţă roditoare, toată adevărată; cum te-ai întors întru amărăciune viţă străină?". Sadul este bun, dar fructul rău. Răul provine din libera voinţă. Săditorul nu are nici o vină. Via însă prin foc se va arde, pentru că a fost sădită spre a aduce rod bun, dar prin libera voinţă a făcut rod rău. "Dumnezeu, după cum spune Ecclesiastul (7, 29), a făcut pe om drept, dar oamenii au născocit multe vicleşuguri". Iar Apostolul spune: "Suntem făptura lui Dumnezeu, zidiţi spre fapte bune". Aşadar, pentru că este bun, Ziditorul ne-a zidit spre fapte bune; zidirea însă prin propria ei voinţă s-a îndreptat spre răutate." (Sf. Chiril al Ierusalimului, "Cateheze")

Fugiți de păcat!

"Unirea cu Dumnezeu este ţelul de căpetenie al vieţii noastre, iar păcatul se opune acestuia, la modul absolut. De aceea, fugiţi de păcat ca de cel mai cumplit vrăjmaş, ca de cel ce ucide sufletul, pentru că o viaţă fără Dumnezeu înseamnă moarte. Să ne pătrundem de menirea noastră, să ţinem minte mereu că obştescul nostru stăpân ne cheamă să ne unim cu El" (Sfântul Ioan de Kronstadt)

"Ia aminte de tine însuţi!"

"Fiecare animal are, prin fire, de la Dumnezeu, Creatorul lumii, instinctul conservării fiinţei sale. De cercetezi temeinic totul, vei vedea că cele mai multe animale se feresc instictiv de tot ce la vatămă şi, iarăşi, printr-o pornire naturală, se îndreaptă să mănânce numai ce le este de folos. Nouă, însă, Dumnezeu, învăţătorul nostru, ne-a dat această mare poruncă: să facem cu ajutorul raţiunii ceea ce animalele fac instinctiv, pe acelea noi să le facem cu luare aminte şi cu o continuă supraveghere a gândurilor, ca să putem păzi cu stăşnicie darurile date nouă de Dumnezeu: să fugim de păcat, după cum animalele fug de ierburile otrăvitoare, să urmărim dreptatea, după cum ele caută iarba cea hrănitoare. "Ia aminte de tine însuţi", ca să poţi deosebi ce-i vătămător de ce-i mântuitor" (Sf. Vasile cel Mare)

Păcatul îl mânie pe Dumnezeu

”Atunci când vă simțiți ispitit de păcat, gândiți-vă îndată că păcatul îl mânie pe Domnul, Care urăște fărădelegea. ”Că Tu ești Dumnezeu, Care nu voiești fărădelegea” (Psalmul 5, 4). Ca să înțelegeți mai bine aceasta, închipuiți-vă un tată drept, sever, care își iubește familia, care caută prin toate mijloacele să-și crească copii cinstiți și cu deprinderi alese și care dorește să le răsplătească buna purtare cu bogățiile sale cele mai mari, pregătite anume pentru ei cu imense strădanii, și care, cu toate acestea, își dă seama, cu o nemărginită amărăciune, că copiii nu răspund iubirii tatălui lor cu propria lor iubire, nu iau în seamă moștenirea pe care le-a pregătit-o tatăl cu atâta dragoste, trăiesc în desfrânare, se îndreaptă orbește spre pieire. Căci fiecare păcat înseamnă - luați aminte - moarte pentru suflet (Iacov 1,5), fiindcă ucide sufletul, ne face robi diavolului, ucigași de oameni și, cu cât stăruim mai mult în păcat, cu atât mai grea ne este întoarcerea la calea cea bună, cu atât mai sigură pieirea. Feriți-vă, din toată inima, de tot păcatul.” (Sf. Ioan de Kronstadt)