Păcatul mândriei

"Nu există păcat mai mare decât mândria, care este o deplină lipsire de harul lui Dumnezeu: "Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har"(Iac 4, 6). Însă cel mândru nici pe sine nu se socoteşte păcătos, nici altora nu le îngăduie să-i scoată în evidenţă păcatele. El nu rabdă observaţiile. Într-atât la orbit mândria pentru păcatele lui. În noaptea întunecoasă noi nu vedem lucrurile care ne înconjoară, însă, în ciuda acestui fapt, ele se află în jurul nostru. Faptul că noi nu le vedem nu înseamnă că acestea nu există. Este îndeajuns să ne ciocnim de ele ca să ne convingem de existenţa lor. Tot astfel este şi în viaţa duhovnicească. Dacă noi nu ne vedem păcatele noastre, fie din pricina mândriei, fie din pricina grozavei împietriri în păcat, nu înseamnă că nu avem păcate. Când ne izbim de ele şi suferim din cauza lor, ne vom încredinţa că există, că sunt în noi, că ele creează un întuneric duhovnicesc în inimile noastre şi ne pricinuiesc toate durerile şi pătimirile" (Arhim. Serafim Alexiev, Vederea păcatelor noastre)

Răbdarea creştinilor de odinioară şi răbdarea noastră

"În zilele noastre, răbdarea creştinească este o virtute rară, pentru că din ce în ce mai puţin se întâlnesc în viaţă adevărata credinţă în Dumnezeu, însufleţitoarea nădejde în Dumnezeu şi dragostea fierbinte către Dumnezeu. În vechime însă nu a fost aşa. Creştinii de atunci trăiau în această lume, însă nu pentru ea, ci pentru cea viitoare. În drumul lor către lumea viitoare, ei se înarmau cu răbdare. Întru răbdare se uceniceau toţi creştinii încă din cea mai fragedă copilărie. Mamele înţelepte îi educau întru răbdare pe pruncii lor. Înţelepţii păstori propovăduiau răbdarea fiilor lor duhovniceşti. Înţelepţii stareţi îi învăţau răbdarea pe tinerii monahi. Să rabzi aceasta era unul dintre cele mai importante semne că eşti creştin". (Arhimandrit Serafim Alexiev, Tâlcuire la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul).

Dragostea trupească şi dragostea duhovnicească

"Dragostea trupească, ce caută desfătări în afara nunţii, este condamnabilă, deoarece ea vatămă pe om. Ea se joacă cu inima oamenilor tot astfel cum vântul se joacă cu valurile mării. Ea este o ură plină de poftă, gata să calce în picioare, pentru desfrânarea sa, sfinţenia nunţii. Adevăratele ei nume nu sunt "dragoste", ci dragoste de sine, egoism, desfrâu, destrăbălare, iubire de plăcere, curvie, preacurvie, gelozie şi chiar ură. Cuvântul lui Dumnezeu condamnă în chip desăvârşit toată această vicioasă, extraconjugală, nelegiuită şi ticăloasă "dragoste". Dacă vreun oarecare creştin, liber de legătura cununiei, ar avea către o fată necăsătorită o mare admiraţie şi gânduri curate, el trebuie să se lege cu ea prin legiuita nuntă în numele Domnului (I Cor. 7, 39). Dragostea în hotarele nunţii este unica legătură trupească binecuvântată de Dumnezeu. Numai ea poate fi numită dragoste. La un singur lucru trebuie să luăm aminte doar, că deasupra acestei binecuvântate de Dumnezeu iubiri între soţi există încă un chip al dragostei, şi mai înalt: dragostea duhovnicească, fără de care şi cea mai curată dragoste a celor căsătoriţi nu va putea fi trainică. Multe dintre căsătoriile începute cu apropiere sufletească sinceră din partea ambelor părţi se destramă îndată pentru că în acele căsnicii nu se dezvoltă binecuvântata dragoste duhovnicească între soţi; astfel, ambele părţi îndată se vor urî una pe cealaltă şi, având ca motiv caracterele lor pline de asprime, vor ajunge la nesuportare reciprocă. Pronia lui Dumnezeu îngăduie asprimile în caractere, ca fiecare în parte să privească prin nedesăvârşirile celuilalt propriile lui nedesăvârşiri şi astfel să crească duhovniceşte şi să nu caute în ele motiv de a desface binecuvântata de Dumnezeu nuntă, spre pierzare duhovnicească. Hristos a spus, îndemnând la răbdare şi la început de nevoinţă în nuntă: Deci ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă! (Mat. 19, 6). Această dragoste duhovnicească e trebuincioasă fiecărui creştin, fie căsătorit, fie necăsătorit. Pentru aceasta e de trebuinţă ca orice creştin să se roage. Anume pe ea a avut-o în vedere Sfântul Efrem Sirul când ne învaţă să spunem în rugăciune: Duhul dragostei dă-mi-l mie Doamne! La început, această dragoste nu este lesnicioasă, ci grea trudă şi jertfelnică nevoinţă. Abia la sfârşit ea se preface în mare, statornică, întru totul sporită şi de neînlocuit bucurie. Însă dragostea trupească, neclădită pe cea duhovnicească, începe lesnicios şi se termină plină de decepţii" (Arhim. Serafim Alexiev, Tâlcuire la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul)

Răbdarea

”Un om oarecare și-a cumpărat o bardă de la un fierar, însă a dorit ca ea să lucească peste tot, asemenea unei lame. Fierarul s-a arătat gata să-i dea luciu, cu o condiție: clientul său să se învoiască să învărtă de roata tocilei. Omul a început să învârtă, iar fierarul apăsa cu toate puterile sale pe suprafața întinsă a bardei de pe tocilă. Aceasta făcea învârtirea foarte obositoare. Din timp în timp, clientul lăsa roata, ca să vadă până unde au ajuns cu lucrul. Dar, spre dezamăgirea sa, constata că înaintau foarte încet. În cele din urmă, sleit de puteri, s-a arătat dispus să-și ia barda așa cum era, fără să o mai facă strălucitoare.
- Mai repede! l-a îndemnat însă fierarul. Continuă să învârți! Puțin câte puțin, o vom face să strălucească. Căci acum e numai pete!”
- E adevărat - a admis cumpărătorul, însă chiar îmi place mai mult cu pete!
Și și-a luat barda și a plecat.
Astfel și mulți creștini, în zilele nostre, izbăvindu-se de greutățile virtuții răbdării, încetează să o mai exerseze și, fără sfială, mărturisesc că ”barda polizată cu pete le place mai mult”” (Arhim. Serafim Alexiev, ”Tâlcuire la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul”)

Trândăvia (1)

”Trândăvia se manifestă atât trupește, cât și duhovnicește. Trândăvia trupească se manifestă prin a irosi această vreme de aur fără a face nimic, în plăceri deșarte, în băutură, jucând table ori cărți, ori în nesăvârșirea unei munci folositoare; iar trândăvia duhovniceasă constă în faptul de a pierde vremea noastră de pocăință cu săvârșirea diferitelor păcate. Dacă lenea trupească ne îndepărtează de unirea cu lucrurile bogăției materiale, lenea duhovnicească conduce de-a dreptul către îmbogățirea în vicii” (Arhimandrit Serafim Alexiev, ”Tâlcuire la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul”)