Biserica are un singur cap: Iisus Hristos

"Doar pentru neputinţele noastre omeneşti ne-a dat

nouă Hristos Biserica pământească. Faptul că trebuie

organizată e numai o urmare a slăbiciunii omului.

Biserica este guvernată de necesitate, precum este şi

statul, cu legile şi hotarele sale.

Dar chiar şi ca organizare lumească, Biserica are un

singur cap: Iisus Hristos. ,,Nu avem un conducător

lumesc… ci suntem uniţi doar în iubirea maicii noastre a

tuturor” se spune în Epistola enciclică a Bisericii din

1848.

Şi: ,,la noi n-au putut niciodată, nici patriarhi, nici

sinoade, să introducă lucruri noi, pentru că apărătorul

religiei este însuşi trupul Bisericii, adică poporul însuşi,

care vrea ca religia însăşi să rămână neschimbată...”

(§17)

O condiţie firească a unităţii întru iubire este ca

nimeni să nu ,,domnească”: nici laicii, nici preoţii, nici

episcopii sau patriarhii să nu-şi hotărască ceva decisiv în

Biserică, fără încuviinţarea întregii Biserici. Această

rânduială a fost, este şi va rămâne normativă.

Credinţa este descoperită celor simpli şi nu celor

isteţi la minte şi inteligenţi (Matei XI, 25). Aşa că,

episcopul învaţă de la ţăran, profesorul de la copil, copilul

de la episcop – astfel caută fiecare să ia aminte la cele ale

lui Hristos, care este ,,blând şi smerit cu inima” (Matei

XI, 29). Doar cel mândru, bizuit pe înţelepciunea sa, se

doreşte desprins de comuniune. Să luăm aminte!

Duhul lui Hristos, al răbdării şi umilinţei, păstrează

credinţa nestrâmbată şi de la acest duh se hrăneşte cu

adevăr Biserica noastră. Acesta este legătura care uneşte

mădular cu mădular, adunare cu adunare, neam cu neam." (Fritjof Tito Colliander)

Adevărul este unul, veşnic şi de nedespărţit

"Până la Sinodul al 7-lea (Niceea, anul 787) s-a stabilit principiul ,,Sfântul Duh şi noi, precum şi întreaga adunare”: doar toată adunarea catolică (sobornicească)putea, în acelaşi duh, să decidă asupra problemelor care vizează întreaga creştinătate. Era un principiu sfânt, emanat de unitatea iubirii creştine: o oază de lumină într-un spaţiu plin de suferinţă, sângeros şi întunecat. Dar a avut loc o ruptură. O parte a creştinătăţii a introdus o adăugare la crez (Filioque – şi de la Fiul), ceea ce exprimă gândul că Duhul nu purcede de la Tatăl prin Fiul (Ioan XV, 26), ci de la Tatăl şi de la Fiul - ca şi alte învăţături şi tipic bisericesc nou adăugate, fără ca mai întâi să se capete acordul întregii adunări. În loc de acord general, a fost aşezată o singură persoană, episcopul Romei - Papa – ca fiind singură hotărâtoare absolută în problemele de credinţă ale întregii Biserici. Cu aceasta s-a negat principiul apostolic al sobornicităţii. Imediat, prăpastia s-a mărit, până s-a ajuns la inevitabila despărţire a creştinătăţii universale între Răsăritul ortodox şi Apusul papalităţii (în anul 1054), impregnată intens de ambele părţi cu suferinţe omeneşti şi interese pur lumeşti. Dar pentru că adunarea, care să cuprindă întreaga creştinătate, nu mai era posibilă, nu s-au mai putut lua nici hotărâri generale valabile. Urmarea firească a fost că s-a sistat formularea dogmatică. Această formă de transcriere a Sfintei Tradiţii a fost împlinită: după sfătuirea lui Dumnezeu, în sarcina Bisericii a rămas doar veghea asupra acestora. Biserica ortodoxă Răsăriteană nu recunoaşte vreo adăugire sau schimbare (târguială) în ceea ce priveşte cuprinsul şi formularea finală a adevărurilor de credinţă: Adevărul este unul, veşnic şi de nedespărţit. Ca urmare, strădaniile Bisericii trebuie să se îndrepte spre păstrarea cu sfinţenie a Adevărului creştinesc şi predarea nealterată a acestuia. Lui trebuie să i se apere curăţia şi să fie păstrat nepătat de alte amestecuri cu găselniţe omeneşti, de ,,înţelepciunea” lumească şi de tot ce vine de la duhurile rele (Iacob III, 15). Orice încercare - de a-l îndrepta după comoditate, după cerinţele timpului, sau de a-l întina, îndepărta, sau de a descoperi noi ,,adevăruri” şi de a le acorda sfinţenie dogmatică, fără consultarea întregii creştinătăţi - nu poate fi considerată, din punct de vedere ortodox, decât drept mândrie nebună, profanare şi hulire a Duhului Sfânt. În această privinţă, Biserica ortodoxă este, în mod deliberat, conservatoare fără drept de apel.Faptul că nu se şterge, nu se mută, şi nu se clinteşte nimic din ,,hotarul pe care l-au aşezat strămoşii” (Deuteronom XIX, 14) este în sine o caracteristică special a Ortodoxiei: constituie baza ordinii canonice şi administrative. Şi nici o ispită lumească, nici vreo aşa – zisă benevolenţă, sau propunere de reformă, nu pot să determine creştinătatea ortodoxă să renunţe la chemarea sa, pe care o poartă deja în nume: să păstreze şi să vegheze asupra dreptei credinţe şi a dreptei măriri – în greceşte: orto doxia. Simţul păstrător a fost dintotdeauna viu. Prin ,,dreaptă”, nu se are în vedere o noţiune relativă - singura dreaptă dintre mai multe posibilităţi. Biserica este şi rămâne una şi nedespărţită: una sfântă, catolică (sobornicească) şi apostolească. Celelalte organizaţii religioase şi indivizi, având mărturisiri de credinţă alcătuite cu de la sine putere, se află în afara acesteia, ,,iar pe cei dinafară îi va judeca Dumnezeu” (1 Corinteni V, 13). Şi, în general, conform ortodoxiei, parapetul omenesc nu duce la cer. Omul este limitat, dar acolo sus este nesfârşirea: libertatea iubirii, vie şi veşnic lucrătoare." (Colliander Tito, Credinţa şi trăirea ortodoxiei)

Hotărârile celor şapte sinoade ecumenice pot fi considerate ca o continuare a Sfintei Scripturi

"Sinoadele au preluat sarcina de a păstra şi a stabili
Tradiţia scrisă şi orală, au dat formă scrisă adevărurilor
care doar prin Biserica întreagă se pot concepe, prin
adunarea întru iubire a acesteia şi nicidecum din partea
unui membru singular al Bisericii. Astfel au apărut
dogmele Sfintei Treimi şi cea a celor două naturi ale
Domnului Hristos. Acestea nu se pot înţelege cu gândirea
omenească. Dar înţelegerea omenească nu are nici atâta
putere şi nici atâta importanţă pentru a face un adevăr de
credinţă dependent de ea.
Hotărârile celor şapte sinoade ecumenice, recunoscute
de către întreaga Biserică în catolicitatea (universalitatea)
sa, pot fi considerate ca o continuare a Sfintei
Scripturi. Acestea zidesc pe aceeaşi Tradiţie trăită ca şi
evangheliile sau epistolele apostolilor şi în acelaşi fel se
sprijină pe temelia recunoaşterii de către întreaga
Biserică. Prin aceasta şi-au însuşit o calitate de veşnică şi
neştearsă îndreptăţire: sunt canonice. Canonicitatea: un fel
de forme şablon, formulate cu conştiinciozitate de
conştiinţa Bisericii. Dar în nici un caz legi, în accepţiune
juridică.
De aici face parte mai ales simbolul de credinţă
niceo-constantinopolitan. La Sinodul din Efes, din anul
431, acest crez s-a decretat de neschimbat, şi astfel rămas:
neschimbat; singura formulare scrisă a credinţei în
ortodoxie. Începând din secolul al VI-lea a răsunat
neschimbat, zilnic, la fiece liturghie. El este şi rămâne
coloana vertebrală a credinţei, pentru intruşi, neabordabil,
dar un adevăr sublim şi de necontestat pentru credinciosul
Bisericii sale.
Această mărturisire de credinţă şi hotărârile celor
şapte sinoade ecumenice, în afară de Scriptura însăşi,
reprezintă stânca pe care stă credinţa Bisericii. Expresia
scrisă a acestora apare mai ales în slujbele religioase, a
căror formă finală s-a desăvârşit în aceste veacuri
creatoare, cât şi în operele sfinţilor părinţi. Tot ce s-a mai
scris sub formă de cateheze sau mărturisiri de credinţă -
ca de exemplu cea a lui Petru Movilă, a lui Dositei, a
mitropolitului Filaret, şi altele ca acestea - nu sunt perene,
nu au o importanţă veşnică: au desigur o greutate, dar
redau doar o formă scrisă a credincioşiei unui membru
sau a unei comunităţi, la un moment dat. Aceasta se poate
schimba, poate evolua: vorbeşte despre Adevăr, dar nu
este Adevărul însuşi, cel descoperit de Dumnezeu în
plinătatea Bisericii şi acceptat conştient de aceasta.
Dogmele propriu-zise sunt puţine: adică nimic mai
mult decât Crezul niceo-constantinopolitan. În afara lor
există mult teren liber, lăsat în afara dogmatizării, ca de
exemplu viaţa de apoi şi rugăciunile pentru cei răposaţi,
rugăciunile către Maica Domnului şi către îngeri, tainele,
împărtăşania. Aceste lucruri nu sunt delimitate şi
încadrate fix într-o dogmă." 

(Fritjof Tito Colliander, Credinţa şi trăirea ortodoxiei) 

Sfânta Scriptură este o tradiţie scrisă iar Sfânta Tradiţie este o scriere trăită

"Pentru creştinătatea ortodoxă, Biblia este izvorul cel
sfânt, nemuritor şi de neînlocuit al Adevărului: Adevărul
cel dezvăluit de Dumnezeu şi pus în literă. De la prima
până la ultima pagină este vorba despre Adevăr şi Viaţă:

despre Hristos. Aşadar, nu despre adevărul geologic,
istoric sau ştiinţific, ci despre Adevărul Duhului cel
atotcuprinzător: Adevărul Domnului şi al nostru, ,,tainele
mântuirii”. Acesta ne-a fost dat ,,spre învăţătură.”
(Romani XV, 4).

Orice ortodox citeşte Biblia cu de la sine voie, pe
limba lui. Dar cu firească smerenie, el îşi dă seama că
judecarea faptelor după a sa cugetare pătimaşă nu îi e de
bună îndrumare: de aceea este nevoie de o privire mult
mai cuprinzătoare, de experienţe acumulate, şi, mai mult
de toate - de sfinţenie: de curăţia inimii, care te face să-L
vezi pe Dumnezeu. Şi acest lucru, muritorul de rând nu
îndrăzneşte să creadă a-l avea. (Fapte VIII, 30-31).

Dacă, în calitate de individ, omul nu deţine acest
lucru, îl are totuşi în calitate de membru al Bisericii, - un
mădular din trupul Domnului Hristos. În această postură
omul are parte de experienţa de viaţă adunată a Bisericii,
lumina ei desluşitoare, în integritate şi curăţie: de Sfânta
Tradiţie. În măsura în care omul o urmează, în gând şi
faptă, şi el poate să devină vas al înţelepciunii ei.

Biblia nu este, cu alte cuvinte, singura sursă de
adevăruri a Bisericii. Cuvântul viu este mai vechi decât
cel scris şi trăieşte în continuare odată cu cele scrise.
Înainte ca tot ceea ce a făcut şi a spus Iisus să apuce să fie
consemnat, cuvintele şi faptele Sale nu s-au pierdut.
Apostolii au dat îndrumările lor nu numai în scris, dar şi
prin viu grai: "Deci, dar, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi 

predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie 

prin epistola noastră" (II Tesaloniceni 2, 15), iar Biserica 

a fost îndemnată să ţină seama de aceste învăţături. Şi aşa a şi
făcut. Aceasta este Sfânta Tradiţie, care trăieşte în
continuare în Biserică, din neam în neam.

Scriptura şi Sfânta Tradiţie ţin una de alta şi se
sprijină reciproc. Tradiţia dă viaţă celor scrise, este
plămânul său. Fără acesta, Scriptura ar fi moartă: un
obiect de disecţie anatomică. Cele două nu se pot rupe
una de alta. Până la urmă, Scriptura este o tradiţie scrisă
iar Sfânta Tradiţie este o scriere trăită. Iar Scriptura,
Tradiţia şi Fapta nu sunt decât un întreg: Hristos Cel în
veci viu.

Hristos este Adevărul, ,,acelaşi şi ieri, şi azi şi în
veci” (Evrei XIII, 8). El este dat odată pentru totdeauna,
de neşters. Dar noi Îl vedem doar o clipită, întunecat, ,,ca
în ghicitură”. Cu toate acestea, ni s-a dăruit nouă acest
lucru, să vedem tot mai clar: Cel Ce nu ni S-a dezvăluit în
prima evanghelie, S-a făcut desluşit în ultima dintre ele:
abia aici auzim despre Cuvânt, abia aici, pentru prima
dată, strigă Toma, cu toate necredinţele sale topite:
,,Domnul meu şi Dumnezeul meu!” "

(Fritjof Tito Colliander, Credinţa şi trăirea ortodoxiei)