joi, 30 aprilie 2015

Sufletul care nu alege binele nu are minte.

”Este o rânduială a lui Dumnezeu ca, pe măsură ce crește trupul, sufletul să se umple de minte, ca omul să poate alege dintre bine și rău ceea ce-i place. Dar sufletul care nu alege binele nu are minte. Toate trupurile au suflet, nu însă și toate sufletele, minte. Căci mintea iubitoare de Dumnezeu vine la înțelepți, cuvioși, drepți, curați, buni, milostivi și binecinstitori. Iar prezența minții se face omului ajutor spre Dumnezeu”. (Sf. Antonie cel Mare, Filocalia 1.)



miercuri, 18 martie 2015

Pocăința

”Pocăința este recunoașterea căii păcatului. Pocăința deschide o nouă cale. Ochii celui ce se pocăiește sunt deschiși spre două căi: spre calea pe care merge și spre calea pe care ar trebui să meargă” (Sf. Nicolae Velimirovici, Rugăciuni pe malul lacului, p. 41).

miercuri, 19 noiembrie 2014

Sfântul Mucenic Varlaam Bătrânul (19 noiembrie)

”Sfîntul Mucenic Varlaam era din Antiohia Siriei, bătrîn cu vîrsta. El a fost prins pentru mărturisirea numelui lui Iisus Hristos şi adus la judecată înaintea păgînului voievod. Acolo a fost silit să aducă jertfă idolilor, dar nesupunîndu-se, a suferit multe răni şi munci pentru Hristos Domnul său. Întîi a fost bătut fără milă cu vine de bou, apoi a fost strujit cu unghii de fier. După aceasta l-au dus păgînii în capiştea cea idolească şi acolo, după porunca muncitorului, întinzînd mîna lui peste jertfelnicul care avea foc aprins, a ţinut în mînă cărbuni aprinşi cu tămîie, ca doar să arunce peste jertfelnicul necuraţilor idoli. Căci credeau că mucenicul, neputînd a suferi să ţină în mînă cărbunii cei aprinşi, îi va arunca împreună cu tămîia înaintea idolilor.
Dacă ar fi făcut aceasta i-ar fi zis: "Iată acum ai adus jertfe zeilor noştri". Dar n-au izbutit ticăloşii ceea ce voiau pentru că mucenicul lui Hristos, stînd ca un stîlp neclintit, a ţinut în mîna sa focul ce ardea, arătîndu-se mai puternic decît arama şi fierul. Şi atît de mult a ţinut focul în mînă încît i-au ars degetele şi i-au căzut pe pămînt împreună cu focul. Însă el nu şi-a clintit mîna sa nici n-a aruncat cărbunii cu tămîia peste altar, înaintea idolilor. Astfel s-a arătat cu bărbăţie şi nebiruit, pătimitorul şi ostaşul lui Hristos cel tare, şi într-o bună mărturisire şi-a dat sufletul său în mîinile Domnului. Pe acesta şi dumnezeiescul Hrisostom şi Sfîntul Vasile cel Mare l-au cinstit cu cuvinte de laudă.”(Viețile Sfinților, Vol. III - Noiembrie , p.194)

sâmbătă, 5 aprilie 2014

Rugăciune pentru vrăjmași

Doamne binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem! Vrăjmaşii m-au împins şi mai mult spre Tine, în braţele Tale, mai mult decât prietenii. Aceştia m-au legat de pământ şi mi-au răsturnat orice nădejde spre pământ. Vrăjmaşii m-au făcut străin faţă de împărăţiile pământeşti şi un locuitor netrebnic, faţă de pământ. Precum o fiară prigonită, aşa şi eu, prigonit fiind, în faţa vrăjmaşilor, am aflat un adăpost mai sigur, ascunzându-mă sub cortul Tău, unde nici vrăjmaşii, nici prietenii, nu pot pierde sufletul meu.
Doamne, binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem. Ei au mărturisit în locul meu păcatele mele în faţa lumii. Ei m-au biciuit, când eu m-am cruţat de biciuire. Ei m-au chinuit atunci când eu am fugit de chinuri.
Ei m-au hulit atunci când eu m-am măgulit pe mine însumi.
Ei m-au scuipat atunci când eu m-am mândrit cu mine însumi.
Când eu m-am făcut înţelept, ei m-au numit nebun.
Când m-am făcut puternic, ei au râs de mine ca de un pitic.
Când am vrut să conduc pe oameni ei m-au împins înapoi.
Când m-am grăbit să mă îmbogăţesc, ei m-au smucit înapoi cu mână de fier.
Când m-am gândit să dorm liniştit, ei m-au trezit din somn.
Când mi-am zidit casă pentru viaţă lungă şi liniştită, ei au răsturnat-o şi m-au izgonit afară. Într-adevăr vrăjmaşii m-au dezlegat de lume şi mi-au prelungit mâinile până la veşmântul Tău.
Binecuvântează Doamne pe vrăjmaşii mei!
Binecuvântează-i şi-i înmulţeşte; asmute-i şi mai mult împotriva mea, ca fuga mea spre Tine să fie fără întoarcere; ca să se rupă nădejdea mea în oameni ca pânza de păianjen; ca smerenia să împărăţească deplin în inima mea; ca inima mea să devină mormântul celor rele. Ca toată comoara mea să o aduni în ceruri. Ah, de m-aş elibera odată de autoamăgire, care m-a încâlcit într-o mreajă cumplită a vieţii înşelătoare!
Vrăjmaşii m-au învăţat să ştiu ceea ce puţin ştiu în lume: că omul nu are pe pământ vrăjmaşi afară de sine însuşi. Doar acela urăşte pe vrăjmaşi, care nu ştie că vrăjmaşi nu sunt vrăjmaşi, ci prieteni severi. De aceea, Doamne, binecuvântează pe prietenii şi pe vrăjmaşii mei! Sluga blestemă pe vrăjmaşi căci nu ştie, iar Fiul îi binecuvântează căci ştie. Fiul ştie că vrăjmaşii nu pot să se atingă de viaţa lui. De aceea El păşeşte liber între ei şi se roagă lui Dumnezeu pentru aceştia.
Doamne binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem!


Marele Mitropolit Sârb
Nicolae Velimirovici,

un martir al comunismului ateist

sâmbătă, 12 octombrie 2013

Oamenii buni


”Oamenii buni nu ţin cuvântul lui Hristos scris pe hartie, pentru ca hartia este in 
afara omului şi poate fi pierdută. Nici în minte nu-l ţin, pentru ca mintea  se afla 
la suprafaţa fiinţei, si poate uita. Ci îl ţin întru cele mai dinlăuntru, în inima 
curata si bună, unde nu se poate pierde, nici nu se poate uita, ci unde creşte ca 
aluatul si dă în spic ca grâul, veselindu-l pe om ca vinul şi mângâindu-i viaţa lui 
ca untdelemnul, ca să strălucească precum soarele.” (Sf. Nicolae Velimirovici)

vineri, 11 octombrie 2013

Rugăciune către Maica Domnului

Rugăciunea  de dimineaţă Sfântului Grigorie Palama
către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu
 (din Apanthisma)

         Fecioară, Stăpână, Născătoare de Dumnezeu, ceea ce ai născut pe Dumnezeu Cuvântul cu trup; ştiu, cu adevărat ştiu, că nu se cuvine, nici se cade ca eu, cel atâta de desfrânat, cu ochi spurcaţi să văd icoana ta, a celei preacurate, a celei pururea Fecioare, a celei ce ai şi trupul şi sufletul curat şi nespurcat, şi să o sărut cu buze necurate şi întinate, sau să mă rog.
Căci cu dreptate este ca de mine, cel desfrânat, să se îngreţoşeze şi să mă urască curăţia ta. Dar fiindcă Dumnezeu, pe care L-ai născut, S-a făcut om, ca să cheme pe cei păcătoşi la pocăinţă, pentru aceasta am îndrăznit şi eu, să mă apropii de tine cu lacrimi rugându-mă.
Primeşte această mărturisire, a greşelilor mele cele multe şi grele şi o du Unuia Născut Fiului tău şi Dumnezeu, rugându-te Lui ca să fie milostiv ticălosului şi tăvălitului meu suflet. Că de mulţimea fărădelegilor mele sunt oprit a căuta spre Dânsul şi a cere iertare.
Pentru aceasta, pe tine te pun înainte solitoare şi mijlocitoare. Că multe şi mari daruri dobândind eu de la Ziditorul meu Dumnezeu, şi uitându-le pe toate, şi nemulţumitor arătându-mă, ticălosul, cu necuviinţă m-am alăturat cu dobitoacele fără de minte, şi m-am asemănat lor; fiind sărac de fapte bune, bogat de patimi, şi plin de ruşine, lipsit de dumnezeiască îndrăzneală, osândit de Dumnezeu, făcându-mă de plângere arhanghelilor, de râs dracilor, şi de urâciune oamenilor, mustrat de conştiinţă, ruşinat de lucrurile mele cele rele şi mai înainte de moarte fiind mort, şi mai înainte de judecată de sine-mi osândit, şi mai înainte de munca cea fără de sfârşit de deznădăjduire muncit.
Pentru aceea dar, numai la a ta sprijinire alerg, Stăpână, Născătoare de Dumnezeu, cel ce sunt dator cu nenumăraţi talanţi; cel ce întru dezmierdări cu desfrânatele am cheltuit avuţia cea părintească; cel ce am curvit mai mult decât desfrânata; cel ce am făcut fărădelege mai mult decât Manase; cela ce m-am făcut nemilostiv mai mult decât bogatul; cela ce sunt slugă lacomă, vas al gândurilor celor rele, vistierie a cuvintelor celor urâte şi spurcate, străin de toată fapta cea bună.
Miluieşte-mă pe mine cel smerit;  milostiveşte-te spre mine cel neputincios. Mare îndrăzneală ai la Cel ce s-a născut din tine. Nimeni nu are putere precum tu, Maica lui Dumnezeu; că toate le poţi, ca ceea ce eşti mai presus de toate zidirile şi nimic nu îţi este ţie cu neputinţă, numai de vei voi.
Deci, nu trece cu vederea lacrimile mele; nu te întoarce de către suspinul meu; nu lepăda durerea inimii mele; nu ruşina nădejdea mea cea către tine. Ci cu rugăciunile tale cele de Maică, silind pe cea nesilită milostivire a Fiului tău, Cel bun şi Dumnezeu, învredniceşte-mă pe mine ticălosul şi nevrednicul robul tău, să-mi iau frumuseţea mea cea dintâi şi dintru început şi să lepăd grozăvia patimilor, să mă slobozesc de păcat şi să mă robesc de dreptate; să mă dezbrac de spurcăciunea dulceţii celei trupeşti şi să mă îmbrac întru sfinţenia curăţeniei cele sufleteşti; să mor lumii şi să viez faptei celei bune.
Călătorind eu, împreună călătoreşte cu mine; pe mare înotând, împreună înoată; priveghind, întăreşte-mă; necăjindu-mă, mă mângâie; împuţinându-mă la suflet, îmbărbătează-mă; îmbolnăvindu-mă, vindecare îmi dăruieşte; nedreptăţit fiind, izbăveşte-mă; năpăstuit fiind, îndreptează-mă; spre moarte primejduindu-mă, degrab alergând mă scoate; vrăjmaşilor celor nevăzuţi, în toate zilele de temut mă arată; ca să cunoască toţi cei ce cu nedreptate mă tiranizează, al cui rob sunt eu.
Aşa, Preabună Stăpână, Născătoare de Dumnezeu, ascultă ticăloasa mea rugăciune şi nu mă ruşina de nădăjduirea mea cea către tine, ceea ce eşti după Dumnezeu nădejdea tuturor marginilor pământului.
Aprinderea trupului meu stinge-o; viforul cel cumplit din sufletul meu, potoleşte-l; mânia cea amară, îmblânzeşte-o; trufia şi mândria părerii celei deşarte, din mintea mea şterge-o; nălucirile cele de noapte ale duhurilor celor viclene şi bântuielile cele de zi ale gândurilor cele necurate, din inima mea  împuţinează-le; învaţă limba mea să grăiască cele de folos; povăţuieşte ochii mei să vadă drept faptele bune cele adevărate.
Picioarele mele îndreptează-le să alerge fără împiedicare pe calea cea fericită a poruncilor lui Dumnezeu; mâinile mele fă-le să se sfinţească ca, cu vrednicie să le ridic pe ele către Fiul Cel Preaînalt; curăţeşte-mi gura mea ca, cu îndrăzneală să-L numesc Tată pe Dumnezeu Cel Înfricoşat şi Prea Sfânt; deschide-mi urechile mele ca să audă simţitor şi gânditor cuvintele cele mai dulci decât mierea şi fagurul ale Sfintelor Scripturi, şi să vieţuiesc după dânsele întărindu-mă de tine.
Dă-mi vreme de pocăinţă, de întoarcere a gândurilor; de moartea cea năprasnă, fereşte-mă; osândit de conştiinţă fiind, izbăveşte-mă. Şi mai pe urmă de toate, fii lângă mine la despărţirea sufletului de ticălosul meu trup.
Sila cea nesuferită, lesnind-o; durerea cea nespusă, uşurând-o; strâmtoarea cea nemângâiată, mângâind-o; de faţa cea întunecată a dracilor, izbăvindu-mă; de cercarea cea preaamară a vameşilor celor din aer şi stăpânitorilor întunericului, slobozindu-mă şi zapisele păcatelor mele celor multe rupându-le, cu Dumnezeu mă împrieteneşte, şi stării Lui de-a dreapta, celei fericite, la înfricoşata judecată mă învredniceşte; şi bunătăţilor celor veşnice şi nestricăcioase, moştean pe mine mă fă.
Această mărturisire îţi aduc ţie, Stăpâna mea, Născătoare de Dumnezeu, lumina ochilor mei celor întunecaţi, mângâierea sufletului meu, folositoarea şi nădejdea mea cea după Dumnezeu. Pe care cu blândeţe primeşte-o şi mă curăţeşte de toată spurcăciunea trupului şi a duhului. Şi mă învredniceşte în veacul acesta de acum fără de osândă să mă împărtăşesc cu preasfântul şi preacuratul Trup şi Sânge al Fiului şi Dumnezeului tău; iar în cel ce va să fie, cu cina cea preadulce şi cerească a desfătării Raiului, unde este locaşul tuturor celor ce se veselesc.
Aceste bunătăţi, dobândindu-le eu nevrednicul, să slăvesc în vecii vecilor preacinstitul şi de mare cuviinţă numele Fiului şi Dumnezeului tău, Cel ce primeşte pe toţi cei ce se pocăiesc din tot sufletul, pentru tine, ceea ce te-ai făcut mijlocitoare şi chezăşuitoare tuturor păcătoşilor.

Că prin tine, Prealăudată şi Preabună Stăpână, se mântuieşte toată firea omenească, lăudând şi binecuvântând pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea Cea Prea Sfântă şi de o fiinţă, totdeauna acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

miercuri, 27 februarie 2013

Împărăția lui Hristos și împărăția acestei lumi

"Există pe pământ harica Împărăție a lui Hristos, care este Biserica, ce se mântuiește în Domnul, obiectul binecuvântărilor lui Dumnezeu și scopul doririi tuturor oamenilor care își înțeleg cu adevărat menirea. Există și o altă împărăție tot pe pământ - împărăția stăpânitorului acestui veac, care este clădită și sprijinită pe răutatea celui ce dintru început a fost vrăjmașul mântuirii noastre, care îl trage pe om în amăgire, în înșelare și în pierzare. Toți cei ce locuim pe pământ suntem, și n-avem cum să nu fim, sub înrâurirea acestor două împărății, și ori înclinăm către una, ori înlclinăm către cealaltă, ori stăm între ele ca și când n-am fi hotărâți de partea cui să ne dăm și încotro să înclinăm" (Sf. Teofan Zăvorâtul, Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor II, p. 22)

marți, 26 februarie 2013

Mărturiile Sfinților Părinți cu privire la parastase


1. "Învăţătura celor doisprezece Apostoli", una dintre cele mai vechi cărţi ale Bisericii noastre, porunceşte să se săvârşească parastase pentru cei morţi la trei zile, la nouă, la patruzeci şi la un an.
2. Tertulian (+240-250 d. Hr.) unul dintre cei mai vechi scriitori bisericeşti, pomeneşte mereu despre Liturghiile ce s-au săvârşit pentru cei morţi şi mai ales în cartea sa "Despre coroană".
3. Sfântul Mucenic Ciprian (+258 d. Hr.), într-una din epistolele sale, ne face cunoscut că datoria principală a vechilor creştini era să aducă jertfe şi rugăciuni pentru cei adormiţi.
4. Istoricul bisericesc Eusebiu, descriind înmormântarea măreaţă a Sfântului Constantin cel Mare în Biserica Sfinţilor Apostoli, spune că trupul fericitului său suflet "s-a contopit cu poporul lui Dumnezeu, învrednicindu-se de dumnezeieşti slujbe şi liturghii".
5. Sfântul Ambrozie, episcopul Mediolanului (330-337) săvârşea în fiecare zi Sfânta Liturghie pentru Valentinian, Teodosie şi Sotiro.
6. Fericitul Augustin (354-430) după ce a săvârşit înmormântarea maicii sale, spune că, deşi trupul ei se afla în mormânt, el săvârşea "după obicei jertfa pentru mântuirea sufletului ei". Deoarece, precum el însuşi spune mai jos, mama lui nu considera nimic altceva mai important decât a i se pomeni numele la Sfânta Liturghie. De asemenea el a scris o întreagă carte despre cei adormiţi cu titlul "De cura pro mortuis".
7. Sfântul Chiril al Ierusalimului, în "Catehezele" sale spune că, după sfinţirea Cinstitelor Daruri "pomenim şi pe cei morţi, mai întâi pe patriarhi, apostoli, prooroci, mucenici, ca pentru rugăciunile şi mijlocirile lor, să primească Dumnezeu rugile noastre".
8. Sfântul Ioan Damaschin a alcătuit o lucrare completă cu titlul "Despre cei adormiţi în credinţă".
9. Sfântul Ioan Gură de Aur, referitor la aceasta, spune: "Nu s-au legiferat acestea la întâmplare de către dumnezeieştii Apostoli, adică faptul de a ne aduce aminte în timpul Înfricoşătoarelor Taine de cei care au plecat din această viaţă, căci aceia au cunoscut că mult câştig şi mare folos sufletesc se dobândeşte din aceasta" (Omilia 4 la Epistola către Filipeni).
10. Sfântul Noul Mucenic Iacov, în 1520, atunci când era dus la mucenicie, a poruncit ucenicilor lui să-i facă parastasele după rânduiala Bisericii.
11. Sfântul Nectarie din Eghina, cel de curând proslăvit, a întocmit o lucrare cu titlul: "Despre nemurirea sufletului şi despre sfintele parastase", în care prin nenumărate texte patristice şi întâmplări din vieţile sfinţilor Bisericii noastre dovedeşte folosul pe care îl aduc parastasele.

(Ieromonah Benedict Aghioritul, Parastasele și folosul lor)

joi, 17 ianuarie 2013

Biserica


"Ceea ce odinioară era corabia lui Noe peste puhoaiele potopului, aceea e Biserica lui Hristos – Cel cu cruce – peste puhoaiele pierzării. Deosebirea e aceea că corabia lui Noe a fost închisă pe dinafară de Dumnezeu şi nimeni n-a mai putut intra (Facere 7, 16), pe când corabia Bisericii – corabia cu crucea pe catarg – are intrarea deschisă şi mai pot intra oameni învălmăşiţi de puhoaie. Acolo era Noe, aci Hristos, iar în valuri ucigaşul, înecând pe oameni.
Se întâmplă însă ceva de neînţeles: că cei ce se chinuiesc în valuri, deşi toţi ţin să trăiască, totuşi nu toţi vor să scape în corabie. Mai mult chiar, scuipă mâinile ce li se-ntind de la intrarea corăbiei. Iar mâinile sunt braţele părinteşti: braţele celor şapte Sfinte Taine ale lui Dumnezeu care izbăvesc pe oameni din potop, născându-i din trup în Duh (Coloseni 2, 12), din amărâta viaţă la viaţa cerească". (Arsenie Boca, 800 de capete)

sâmbătă, 5 ianuarie 2013

Pogorârea Duhului Sfânt în chip de porumbel la Botezul Domnului


"Pogorârea Duhului în chip de porumbel ne aminteşte de porumbelul pe care l-a trimis Noe de trei ori de pe arca sa, ca să vadă dacă pământul se uscase. Şi porumbelul s-a întors cu o ramură de măslin în cioc. Ramura de măslin este simbolul păcii: pacea dintre Dumnezeu şi om. Şi acum, după ieşirea lui Hristos din apă, după înecarea simbolică în apă a omului celui vechi, S-a arătat Duhul deasupra capului lui Hristos în chip de porumbel, ca să arate că potopul s-a sfârşit şi că domnea pacea între Dumnezeu şi omul cel nou. De ce nu ţinea acest porumbel o ramură de măslin în cioc, ca semn al păcii? Pentru că aici, în locul ramurii de măslin se afla chiar Domnul Hristos, cel mai desăvârşit simbol al păcii între Dumnezeu şi om, între cer şi pământ. El este ramura de măslin a Noii Zidiri. Şi astfel porumbelul, poposind deasupra lui Hristos, nu avea nevoie să ţină o altă ramură de măslin ca semn al păcii. Hristos este sfârşitul potopului şi începutul păcii". (Sfântul Nicolae Velimirovici, Predica la Botezul Domnului)

marți, 1 ianuarie 2013

Tăierea Împrejur a Domnului nostru Iisus Hristos


"Tăierea împrejur în Aşezămîntul cel vechi era rînduită în chipul Botezului şi al curăţirii păcatului strămoşesc, măcar că acela nu se curăţa cu totul prin tăierea împrejur, pînă la sîngele lui Hristos cel de voie vărsat pentru noi, pentru că tăierea împrejur era numai închipuire a înainte curăţirii celei adevărate, iar nu adevărată curăţire, pe care a săvîrşit-o Domnul nostru, scoţînd păcatul din mijlocul lumii şi pironindu-l pe Cruce. Iar în loc de tăierea împrejur din legea cea veche, a legiuit Botezul darului celui nou, care este din apă şi duh. Tăierea împrejur a fost atunci ca o pedeapsă pentru păcatul cel întîi făcut şi spre semnul acesta, cum că pruncul ce se taie împrejur este zămislit întru fărădelegi, după cuvîntul lui David: ...în păcate m-a născut maica mea; pentru care rana rămîne pe trupul pruncului.
Dar Domnul nostru era fără de păcat, deşi în toate S-a asemănat nouă, în afară de păcat; precum şarpele de aramă făcut de Moise în pustie era şarpe numai cu asemănarea, dar fără veninul şarpelui, aşa şi Hristos era om adevărat, dar nepărtaş păcatului omenesc şi S-a născut din Maică fără de prihană şi fără de bărbat, mai presus de fire.
Nu se cădea Lui să rabde acea rană a păcatului, adică a tăierii împrejur, după lege, ca unul Care era fără de păcat şi dătător de lege, dar de vreme ce a venit să ia asupra Sa păcatele a toată lumea, după cum grăieşte Apostolul: Neştiind de păcat, pentru noi s-a făcut păcat; deci ca şi cum ar fi fost păcătos, a suferit tăierea împrejur, fiind fără de păcat. Apoi mai mare smerenie a arătat Stăpînul nostru în tăierea împrejur decît în naşterea Sa.
Pentru că prin naştere a luat asupra Sa numai chipul omenesc, după cum grăieşte Apostolul: Întru asemănarea omenească făcîndu-Se şi cu chipul S-a aflat ca omul, iar prin tăierea împrejur a luat asupra Sa chipul păcătosului, suferind ca şi un păcătos rana cea rînduită pentru păcat. Pentru ceea ce nu era vinovat a pătimit ca un vinovat, cum grăieşte David: Cele ce n-am jefuit, atunci am plătit; de care păcat nu sînt părtaş, pentru acela am suferit durerea tăierii împrejur.
Deci, a voit ca să primească tăiere împrejur, începînd înainte de a pătimi pentru noi, şi gustînd acel pahar, pe care voia să-l bea pînă în sfîrşit, grăind pe Cruce: Săvîrşitu-s-a. Vărsa picături de sînge dintr-o parte a trupului, pînă ce din tot trupul va curge sîngele pîraie; în pruncie începe a răbda şi la pătimire se deprindea; ca, atunci cînd va fi bărbat desăvîrşit cu vîrsta, să rabde cu înlesnire patimile cele mai cumplite: pentru că din tinereţe se cuvine omului a se deprinde la nevoinţele cele bărbăteşti. Viaţa omenească este plină de osteneli, fiind ca o zi, avînd naşterea dimineaţa, iar seara sfîrşitul; că de dimineaţă, adică din scutece, Omul - Dumnezeu Hristos iese la lucrul Său prin osteneli, fiind în osteneli din tinereţe şi spre lucrarea Sa pînă în seara aceea cînd soarele s-a întunecat şi s-a făcut întuneric pe tot pămîntul pînă la al nouălea ceas; căci grăieşte către iudei: Tatăl Meu pînă acum lucrează şi Eu lucrez." (Viețile Sfinților - volumul V (Ianuarie))

marți, 17 ianuarie 2012

Secunda pe care o trăim, aceea-i a noastră

"Părinte, nu prea avem poftă de rugăciune. O tot amânăm, mai târziu, mâine, o să fac cutare, poimâine, de săptămâna viitoare mă apuc...

Asta-i lucrarea ispititorului. Niciodată să nu zici că "voi face mâine", fiindcă secunda pe care o trăim, aceea-i a noastră. Altă secundă, alt minut mai încolo nu-i al nostru, nu ştim dacă îl ajungem, că omu-i ca iarba, zice sfântul prooroc, "omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului". Nu putem zice: "lasă că voi face mai pe urmă". Să punem înaintea noastră cuvântul acesta: "Dacă vrea Dumnezeu să-mi ajute să ajung mâine la biserică, să mă spovedesc şi să fiu atent ce-mi spune duhovnicul, căci el are harul Sfântului Duh şi ce mi-a spus el, aceea trebuie să mă osârduiesc să îndeplinesc ca să pot căpăta Împărăţia Cerurilor". Fără spovedania păcatelor nu putem intra în Împărăţia Cerurilor. Vedeţi cât de mare este bunătatea lui Dumnezeu? A binecuvântat ca prin binecuvântarea arhiereului să-l facă pe preot să poată fi şi duhovnic, şi ce zice el, aceea face Dumnezeu. Vezi? N-a pus Dumnezeu îngeri ca duhovnici, ci un om, o persoană ca toţi oamenii, ca să poţi să te duci să-i spui tot, cu sinceritate, că, dacă nu te duci cu sinceritate, nu primeşti dezlegarea păcatelor. Trebuie să fii sincer. Mila Domnului să fie cu noi!" (Stareţul Dionisie, Duhovnicul duhovnicul de la Sfântul Munte Athos)

joi, 28 aprilie 2011

Avva Antonie (1)

"Era cineva, ce vâna prin pustie dobitoace sălbatice şi a văzut pe avva Antonie glumind cu fraţii şi s-a smintit. Iar bătrânul vrând să-l încredinţeze pe el, că trebuie câte puţin să se pogoare fraţilor, i-a zis lui: pune săgeata în arcul tău şi întinde. Şi a făcut aşa. Şi a zis lui: întinde iarăşi. Şi a întins. Şi iarăşi a zis lui: întinde. Şi a zis lui vănătorul: de îl voi întinde peste măsură, se frânge arcul. Zis-a lui bătrânul: aşa şi la lucrul lui Dumnezeu, dacă peste măsură vom întinde cu fraţii degrabă se rup. Deci trebuie câte puţin şi câteodată a ne pogorî fraţilor. Acestea auzind vânătorul, s-a umilit. Şi mult folosindu-se de la bătrânul s-a dus. Şi fraţii întărindu-se, au mers la locul lor." (Pateric)

miercuri, 16 martie 2011

O spovedanie incompletă

"Odată doi tineri urcau spre Biserica Sfintei Înălţări a Mântuitorului, să se spovedească părintelui Ieronim Simonopetritul. În timp ce mergeau ei aşa, au început să judece pe un cunoscut de-al lor. Socotind că nu era un păcat prea mare, au căzut de acord să nu-i vorbească părintelui Ieronim despre această întâmplare. Însă, după ce s-au spovedit amândoi, părintele i-a întrebat:
- Mai aveţi ceva de mărturisit?
- Nu, i-au răspuns ei.
- Atunci să citim ceva, le-a spus părintele.
Şi începu să citească... La un moment dat s-a oprit din citit şi i-a întrebat dacă nu cumva şi-au adus aminte ceva ce-ar fi trebuit mărturisit. Ei l-au încredinţat din nou că n-au nimic de spus, aşa că părintele a citit în continuare, textul ales fiind despre judecarea aproapelui - un text scris de Sf'. Ioan Gură de Aur. Văzând că prietenii se pregăteau să plece i-a întrebat:
- Când veneaţi încoace, pe drum, ce vorbeaţi?
Atunci tinerii, cuprinşi de remuşcări pentru vina de a nu se fi spovedit pe deplin, au rămas muţi. Înţelegându-şi greaşeala, şi-au spovedit păcatul." (Pateric)

miercuri, 26 ianuarie 2011

Spovedania

"Spovedania este o înfăţişare, de bunăvoie, prin viu grai, a faptelor rele, ca şi a vorbelor şi a gândurilor. Mărturisirea trebuie să fie smerită, învinuindu-se pe sine, este dreaptă, fără ruşinare, hotărâtă, şi se face către un duhovnic legiuit". (Sf. Nicodim Aghioritul)

marți, 16 noiembrie 2010

Tristeţea

"Să ne întristăm nu atunci când suntem vătămaţi, ci când vătămăm; nu când suntem nedreptăţiţi, ci când nedreptăţim; nu când suntem îndureraţi, ci când provocăm durere. Aşa a întocmit Ziditorul nostru. Noi însă facem lucrurile pe dos: îi vătămăm pe ceilalţi fără mustrări de conştiinţă. Iar când suntem vătămaţi ne tulburăm, deznădăjduim. Trebuie să înţelegem bine: pentru creştin există doar două pricini de tristeţe. Prima, când se împotriveşte lui Dumnezeu, adică atunci când lucrează împotriva voii sfinte a Acestuia; şi a doua, când îl vede pe aproapele său împotrivindu-se lui Dumnezeu." (Sf. Ioan Gură de Aur, "Problemele vieţii")

joi, 7 octombrie 2010

Răbdarea şi smerenia

"Un batran era in Egipt mai inainte pana nu a veni cei cu avva Pimen si era stiut foarte si cinstit. Deci, dupa ce s-au suit cei cu avva Pimen de la Schit, au lasat pe batran oamenii si veneau la avva Pimen. Si-l zavistuia batranul pe el si-l vorbea de rau. Deci, a auzit avva Pimen si s-a mahnit. Si a zis fratilor lui: ce sa facem batranului acestuia mare, caci in intristare ne-au pus oamenii pe noi, parasind pe batranul si venind la noi, care nu suntem nimic? Deci cum putem sa odihnim pe batranul? Si le-a zis lor: faceti putine bucate si luati un vas cu vin si sa mergem la dansul sa gustam impreuna. Poate cu aceasta vom putea sa-l odihnim. Deci au luat bucatele si s-au dus. Si dupa ce au batut in usa, a auzit ucenicul lui si a zis: cine sunteti? Iar ei au zis: spune-i avvei, ca este Pimen si vrea sa se blagosloveasca de dansul! Si aceasta vestind ucenicul, a raspuns batranul: du-te, nu am vreme! Iar ei au rabdat in arsita zicand: nu ne ducem, de nu ne vom invrednici sa vedem pe batranul. Iar batranul vazand smerenia lor si rabdarea, umilindu-se, le-a deschis. Si intrand, au gustat cu el. Iar in vremea cand mancau, zicea: intr-adevar, nu sunt numai cele ce le-am auzit despre voi, ci insutite am vazut in locul vostru. Si li s-a facut lor prieten din ziua aceea." (Pateric)

joi, 30 septembrie 2010

Biserica are un singur cap: Iisus Hristos

"Doar pentru neputinţele noastre omeneşti ne-a dat
nouă Hristos Biserica pământească. Faptul că trebuie
organizată e numai o urmare a slăbiciunii omului.
Biserica este guvernată de necesitate, precum este şi
statul, cu legile şi hotarele sale.
Dar chiar şi ca organizare lumească, Biserica are un
singur cap: Iisus Hristos. ,,Nu avem un conducător
lumesc… ci suntem uniţi doar în iubirea maicii noastre a
tuturor” se spune în Epistola enciclică a Bisericii din
1848.
Şi: ,,la noi n-au putut niciodată, nici patriarhi, nici
sinoade, să introducă lucruri noi, pentru că apărătorul
religiei este însuşi trupul Bisericii, adică poporul însuşi,
care vrea ca religia însăşi să rămână neschimbată...”
(§17)
O condiţie firească a unităţii întru iubire este ca
nimeni să nu ,,domnească”: nici laicii, nici preoţii, nici
episcopii sau patriarhii să nu-şi hotărască ceva decisiv în
Biserică, fără încuviinţarea întregii Biserici. Această
rânduială a fost, este şi va rămâne normativă.
Credinţa este descoperită celor simpli şi nu celor
isteţi la minte şi inteligenţi (Matei XI, 25). Aşa că,
episcopul învaţă de la ţăran, profesorul de la copil, copilul
de la episcop – astfel caută fiecare să ia aminte la cele ale
lui Hristos, care este ,,blând şi smerit cu inima” (Matei
XI, 29). Doar cel mândru, bizuit pe înţelepciunea sa, se
doreşte desprins de comuniune. Să luăm aminte!
Duhul lui Hristos, al răbdării şi umilinţei, păstrează
credinţa nestrâmbată şi de la acest duh se hrăneşte cu
adevăr Biserica noastră. Acesta este legătura care uneşte
mădular cu mădular, adunare cu adunare, neam cu neam." (Fritjof Tito Colliander)

marți, 27 iulie 2010

Adevărul este unul, veşnic şi de nedespărţit

"Până la Sinodul al 7-lea (Niceea, anul 787) s-a stabilit principiul ,,Sfântul Duh şi noi, precum şi întreaga adunare”: doar toată adunarea catolică (sobornicească)putea, în acelaşi duh, să decidă asupra problemelor care vizează întreaga creştinătate. Era un principiu sfânt, emanat de unitatea iubirii creştine: o oază de lumină într-un spaţiu plin de suferinţă, sângeros şi întunecat. Dar a avut loc o ruptură. O parte a creştinătăţii a introdus o adăugare la crez (Filioque – şi de la Fiul), ceea ce exprimă gândul că Duhul nu purcede de la Tatăl prin Fiul (Ioan XV, 26), ci de la Tatăl şi de la Fiul - ca şi alte învăţături şi tipic bisericesc nou adăugate, fără ca mai întâi să se capete acordul întregii adunări. În loc de acord general, a fost aşezată o singură persoană, episcopul Romei - Papa – ca fiind singură hotărâtoare absolută în problemele de credinţă ale întregii Biserici. Cu aceasta s-a negat principiul apostolic al sobornicităţii. Imediat, prăpastia s-a mărit, până s-a ajuns la inevitabila despărţire a creştinătăţii universale între Răsăritul ortodox şi Apusul papalităţii (în anul 1054), impregnată intens de ambele părţi cu suferinţe omeneşti şi interese pur lumeşti. Dar pentru că adunarea, care să cuprindă întreaga creştinătate, nu mai era posibilă, nu s-au mai putut lua nici hotărâri generale valabile. Urmarea firească a fost că s-a sistat formularea dogmatică. Această formă de transcriere a Sfintei Tradiţii a fost împlinită: după sfătuirea lui Dumnezeu, în sarcina Bisericii a rămas doar veghea asupra acestora. Biserica ortodoxă Răsăriteană nu recunoaşte vreo adăugire sau schimbare (târguială) în ceea ce priveşte cuprinsul şi formularea finală a adevărurilor de credinţă: Adevărul este unul, veşnic şi de nedespărţit. Ca urmare, strădaniile Bisericii trebuie să se îndrepte spre păstrarea cu sfinţenie a Adevărului creştinesc şi predarea nealterată a acestuia. Lui trebuie să i se apere curăţia şi să fie păstrat nepătat de alte amestecuri cu găselniţe omeneşti, de ,,înţelepciunea” lumească şi de tot ce vine de la duhurile rele (Iacob III, 15). Orice încercare - de a-l îndrepta după comoditate, după cerinţele timpului, sau de a-l întina, îndepărta, sau de a descoperi noi ,,adevăruri” şi de a le acorda sfinţenie dogmatică, fără consultarea întregii creştinătăţi - nu poate fi considerată, din punct de vedere ortodox, decât drept mândrie nebună, profanare şi hulire a Duhului Sfânt. În această privinţă, Biserica ortodoxă este, în mod deliberat, conservatoare fără drept de apel.Faptul că nu se şterge, nu se mută, şi nu se clinteşte nimic din ,,hotarul pe care l-au aşezat strămoşii” (Deuteronom XIX, 14) este în sine o caracteristică special a Ortodoxiei: constituie baza ordinii canonice şi administrative. Şi nici o ispită lumească, nici vreo aşa – zisă benevolenţă, sau propunere de reformă, nu pot să determine creştinătatea ortodoxă să renunţe la chemarea sa, pe care o poartă deja în nume: să păstreze şi să vegheze asupra dreptei credinţe şi a dreptei măriri – în greceşte: orto doxia. Simţul păstrător a fost dintotdeauna viu. Prin ,,dreaptă”, nu se are în vedere o noţiune relativă - singura dreaptă dintre mai multe posibilităţi. Biserica este şi rămâne una şi nedespărţită: una sfântă, catolică (sobornicească) şi apostolească. Celelalte organizaţii religioase şi indivizi, având mărturisiri de credinţă alcătuite cu de la sine putere, se află în afara acesteia, ,,iar pe cei dinafară îi va judeca Dumnezeu” (1 Corinteni V, 13). Şi, în general, conform ortodoxiei, parapetul omenesc nu duce la cer. Omul este limitat, dar acolo sus este nesfârşirea: libertatea iubirii, vie şi veşnic lucrătoare." (Colliander Tito, Credinţa şi trăirea ortodoxiei)

luni, 26 iulie 2010

Rugăciunea

Sfinţii Parinţi numesc rugăciunea de noapte „de aur” pentru ca noaptea mintea se poate ruga fara gânduri si imaginatii. În schimb, rugăciunea de dimineaţă o numesc „de argint” fiind amestecată cu oarecare griji şi gânduri, iar cea din timpul zilei o numesc „de aramă” pentru mulţimea grijilor şi a gândurilor pamânteşti care slăbesc mult puterea rugăciunii.