Oamenii buni

”Oamenii buni nu ţin cuvântul lui Hristos scris pe hartie, pentru ca hartia este in 

afara omului şi poate fi pierdută. Nici în minte nu-l ţin, pentru ca mintea  se afla 

la suprafaţa fiinţei, si poate uita. Ci îl ţin întru cele mai dinlăuntru, în inima 

curata si bună, unde nu se poate pierde, nici nu se poate uita, ci unde creşte ca 

aluatul si dă în spic ca grâul, veselindu-l pe om ca vinul şi mângâindu-i viaţa lui 

ca untdelemnul, ca să strălucească precum soarele.” (Sf. Nicolae Velimirovici)

Duminica a 7-a după Rusalii (vindecarea a doi orbi şi a unui mut în Capernaum) (Mt. 9, 27-35)

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

“După credinţa voastră, fie vouă!”

În duminica a 7-a după Rusalii, ne este prezentată pericopa evanghelică de la Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei, în care Iisus vindecă doi orbi şi un mut, aflaţi în oraşul Capernaum.

Plecând Iisus de acolo, doi orbi se ţineau după El strigând şi zicând: Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David. 

După ce a intrat în casă, au venit la El orbii şi Iisus i-a întrebat: Credeţi că pot să fac Eu aceasta? Zis-au Lui: Da, Doamne! 

Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: După credinţa voastră, fie vouă! 

Şi s-au deschis ochii lor. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeţi, nimeni să nu ştie. 

Iar ei, ieşind, L-au vestit în tot ţinutul acela. 

Şi plecând ei, iată au adus la El un om mut, având demon. 

Şi fiind scos demonul, mutul a grăit. Iar mulţimile se minunau zicând: Niciodată nu s-a arătat aşa în Israel. 

Dar fariseii ziceau: Cu domnul demonilor scoate pe demoni. 

Şi Iisus străbătea toate cetăţile şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor. (Matei 9, 27-35)

Prezenţa lui Hristos în mijlocul oamenilor reprezenta pentru aceştia un fapt fără precedent în istorie, un privilegiu. Ei erau conştienţi că prin puterea Sa, Hristos, le poate vindeca orice suferinţă. Ei veneau la El cu inima deschisă şi cu o credinţă de netăgăduit. Cei care îi cereau ajutorul, indiferent de ce boală sufereau, că erau şchiopi, orbi, muţi, îndrăcăţi, credeau cu toată fiinţa lor că Hristos îi poate vindeca pentru că recunoşteau dumnezeirea Lui. Aşa erau şi cei doi orbi din Evanghelia de astăzi. Chiar dacă ochii trupului le erau închişi, ei vedeau cu ochii sufletului dumnezeirea Mântuitorului Iisus Hristos: “Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David” strigau cei doi, iar când Iisus i-a întrebat “Credeţi că pot să fac Eu aceasta?” ei au spus “Da, Doamne!”  Iată iubiţi credincioşi ce credinţă statornică au avut cei doi. Ei chiar dacă nu-l vedeau pe Hristos, credinţa din inima lor i-a făcut să-L simtă pe Fiul lui Dumnezeu, care le-a grăit apoi: “După credinţa voastră, fie vouă!”

Orbii din Evanghelia de astăzi au credinţă cu adevărat mântuitoare, care angajează adâncul sufletelor lor, inima, deoarece îl recunosc pe Hristos şi îndeplinesc cuvintele Sfântului Ioan Evanghelistul: “Cel ce crede în Fiul are viaţă veşnică” (In. 3, 36).

Cei doi orbi simţeau dumnezeirea lui Hristos, vedeau cu ochii sufletului că El este izbăvirea lor. Iată, orbi fiind ei vedeau. Sunt şi oameni care deşi nu au defecte fizice, au sufletul bolnav şi inima împietrită, astfel încât nu vor să recunoască minunile săvârşite de Mântuitorul, minuni fără precedent în istoria neamului omenesc. Aceştia sunt cărturarii şi fariseii, care ziceau plini de ură: “Cu domnul demonilor scoate pe demoni”. Cu alte cuvinte, în loc să tresalte şi să se bucure că sunt martorii acestor minuni, ei se ridică împotriva lui Hristos şi-L acuză că vindecă neputinţele oamenilor cu puterea satanei. Acuzele lor sunt nefondate şi nu au nici o logică: dacă Satana ar alunga pe Satana, cu siguranţă s-ar produce dezbinare între diavoli, pierzându-se puterea lor de dominaţie asupra oamenilor. De această dată Mântuitorul nu răspunde fariseilor, ci lasă minunile să vorbească.

Avem de învăţat de la aceşti doi orbi că trebuie să ştim ce cerem şi să credem că vom dobândi ceea ce vom cere. Ei au cerut milă de la Fiul lui Dumnezeu. Ei au dat dovadă de pocăinţă, au venit cu inimă înfrântă şi smerită la Hristos, iar El s-a milostivit şi le-a dat vindecare. Hristos i-a tămăduit datorită credinţei lor.

Sfânta Evanghelie de astazi ne arată cât de importantă este virtutea credinţei. Credinţa alături de nădejde şi iubire îl apropie pe credincios prin intermediul harului dumnezeiesc de izvorul vieţii religioase, de Dumnezeu.

Cel care dă prima definiţie credinţei este Sf. Apostol Pavel: Iar credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute. (Ev. 11, 1). Astfel "credinţa devine baza de unde se porneşte spre cele nădăjduite".

Sfântul Chiril al Ierusalimului spune despre credinţă că este ochiul care luminează întreaga conştiinţă şi naşte înţelegerea, după cuvintele proorocului Isaia: “Dacă nu veţi crede, nici nu veţi înţelege” (Isaia 7, 9).

Cei doi orbi au un dialog cu Dumnezeu; Dumnezeu le deschide inima şi mintea înainte să le deschidă ochii; le descoperă harul Său, pentru a-L putea înţelege; ei văd, cu ochii sufletului, că Hristos este Cuvântul întrupat, prin care omul se poate întâlni cu Dumnezeu.

Credinţa după har lucrează cele ce sunt mai presus de om, iar cel care are această credinţă se regăseşte în cuvintele Mântuitorului: “Adevărat zic vouă că oricine va zice acestui munte: Ridică-te şi te aruncă în mare, şi nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ceea ce spune se va face, fi-va lui orice va zice. De aceea vă zic vouă: Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea.” (Mc. 11, 23-24).

Credinţa, presupune şi anumite obligaţii pe care fiecare dintre noi le avem, şi anume: obligaţia de a ne cunoaşte credinţa, iar noi pe măsură ce ne adâncim în credinţă, primim harul dumnezeisc din ce în ce mai bine şi trebuie să creştem în credinţă. Pentru ca cineva să crească în credinţă trebuie să se găsească în Biserică să fie parte integrantă a Trupului lui Hristos, să primească Sfintele Taine.

O altă obligaţie este necesitatea mărturisirii credinţei prin faptă şi vorbă: “Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.” (Mt. 10, 32).

Sfântul Apostol Pavel ne descoperă o altă obligaţie şi anume aceea de a ne păstra credinţa: “Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit” (II Tim. 4, 7).

După ce i-a vindecat pe cei doi orbi, “Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeţi, nimeni să nu ştie”. Mântuitorul dă dovadă de smerenie şi nu doreşte slava oamenilor, nu doreşte slava deşartă. El ştie că slava oamenilor este trecătoare ca vântul, iar un exemplu cât se poate de bun îl avem chiar din viaţa Mântuitorului, pe care în duminica Floriilor mulţimea L-a întâmpinat, la intrarea în Ierusalim, cu Osana Fiul lui David iar peste cinci zile, în Vinerea Patimilor aceeaşi mulţime cerea răstignirea Lui. Aşa cum Hristos n-a căutat slava deşartă aşa să facem şi noi şi să-I urmăm sfatul: “învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima” (Mt. 11, 29).

Tot Mântuitorul ne îndeamnă: “Luaţi aminte ca faptele dreptăţii voastre să nu le faceţi înaintea oamenilor ca să fiţi văzuţi de ei; altfel nu veţi avea plată de la Tatăl vostru Cel din ceruri.  Deci, când faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de oameni”(Mt. 6, 1-2).

Fapte noastre bune trebuie făcute pentru Dumnezeu, nu pentru a fi lăudaţi de oameni, iar pentru a trăi veşnic trebuie să avem credinţă în Hristos, credinţă ce se hrăneşte cu fapte bune.

Şi Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă să fim smeriţi când facem ceva bun aproapelui nostru: “să nu căutăm laudele altora, căci prin aceasta noi batjocorim pe Stăpânul nostru, fiindcă trecem pe lângă dânsul ca şi cum n-ar fi destoinic a ne admira izbândele noastre, şi alergăm la laudele oamenilor… noi uitându-ne la oameni, facem totul de ochii lor, şi chiar în faptele bune nu socotim întru nimic de avea pe Dumnezeu ca admitrator al nostru, ci căutăm aprobarea celor deopotrivă cu noi”.

Tot Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune unul din motivele pentru care Dumnezeu l-a făcut pe om din trup şi suflet: “atunci când este stăpânit de mândrie, omul să se smerească prin neputinţa şi lipsa de valoare a trupului său, iar atunci când îi vin în minte gânduri de înjosire a firii sale omeneşti, să prindă curaj, gândindu-se la valoarea sufletului său nemuritor”.

Aşadar iubiţi credincioşi să deschidem şi noi ochii sufletelor noastre şi să vedem importanţa credinţei şi a smereniei în vieţile noastre, să ne aducem aminte mereu că avem obligaţia de a ne cunoaşte credinţa, necesitatea mărturisirii credinţei prin faptă şi vorbă şi gând şi obligaţia de a ne păstra credinţa indiferent de consecinţe, chiar cu preţul vieţii dacă este nevoie, aşa cum au făcut martirii.

Nu în ultimul rând să vă ajute bunul Dumnezeu să aveţi mereu gând smerit, oricâte fapte bune sau virtuţi aţi avea, deoarece “Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har” (Iacov 4, 6). AMIN.

Duminica a 5-a după Rusalii (vindecarea celor 2 demonizaţi din ţinutul Gadara) (Mt. 8, 28-34; Mt. 9, 1)

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Iubiţi credincioşi, 

În duminica a 5-a după Rusalii, ne este zugrăvită pericopa evanghelică de la Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei, în care Iisus vindecă doi demonizaţi din ţinutul Gadara, ţinut situat pe un munte la est de Râul Iordan şi la 10 km sud-est de Marea Galileii.

Şi trecând El dincolo, în ţinutul Gadarenilor, L-au întâmpinat doi demonizaţi, care ieşeau din morminte, foarte cumpliţi, încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea. 

Şi iată, au început să strige şi să zică: Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti? 

Departe de ei era o turmă mare de porci, păscând. 

Iar demonii Îl rugau, zicând: Dacă ne scoţi afară, trimite-ne în turma de porci. 

Şi El le-a zis: Duceţi-vă. Iar ei, ieşind, s-au dus în turma de porci. Şi iată, toată turma s-a aruncat de pe ţărm în mare şi a pierit în apă. 

Iar păzitorii au fugit şi, ducându-se în cetate, au spus toate cele întâmplate cu demonizaţii. 

Şi iată toată cetatea a ieşit în întâmpinarea lui Iisus şi, văzându-L, L-au rugat să treacă din hotarele lor.

Intrând în corabie, Iisus a trecut şi a venit în cetatea Sa. (Matei 8, 28-34; 9, 1)

Impactul emoţional de la începutul relatării este foarte mare deoarece cei doi demonizaţi ne sunt prezenţaţi ca nişte oameni foarte cumpliţi, care ieşeau din morminte nelăsând pe nimeni să treacă pe calea aceea.

Punând stăpânire pe aceşti oameni, satana vrea să-i facă primejdioşi pentru semenii lor, să-i facă incapabili să trăiască în comunitate. Diavolul îi îndepărtează pe oamenii pe care îi stăpâneşte, atât de Dumnezeu cât şi de semenii lor. Prin intermediul patimilor, diavolul conduce sufletele lor, cei doi devenind sclavi ai propriilor păcate. Cei doi devin sălaş diavolilor, Dumnezeu fiind absent din sufletele lor. Din aceasta deducem că răul este înfăţişat ca o lipsă a binelui, răul nu are fiinţă. Aşa cum întunericul este o lipsă a luminii şi frigul este o lipsă a căldurii, la fel şi răul este o lipsă a binelui. Când se apropie Binele Suprem, Mântuitorul Hristos, de cei doi demonizaţi, răul din sufletele lor se împrăştie ca fumul.

Cei doi îl întâmpină pe Mântuitorul Iisus Hristos strigând: Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu?

Din această întrebare adresată Mântuitorului, deducem faptul că diavolul, care stăpânea sufletele celor doi, este deranjat de prezenţa lui Hristos şi totodată recunoaşte în persoana lui Hristos, dumnezeirea. Iată fraţilor că spre surprinderea noastră chiar şi diavolul crede şi se cutremură. Diavolul crede în existenţa lui Dumnezeu, dar unii oameni nu cred, se declară atei, fiind nebuni după cum spune psalmistul David: “Zis-a cel nebun întru inima sa: Nu este Dumnezeu” (Ps 13,1; 52,1). Diavolul crede în existenţa lui Dumnezeu pentru că ştie de unde a fost alungat şi ştie puterea infinită a lui Dumnezeu, care a adus toate de la nefiinţă la fiinţă. Sunt oameni care nu cred în existenţa lui Dumnezeu, dar sunt alţi oameni care nu cred în existenţa diavolului. Iubiţi credincioşi aceasta esta cea mai mare viclenie a diavolului, să-l facă pe om să creadă că diavolul nu există. Astfel, satana poate lucra în voie. Îl poate ispiti pe om, care căzând în păcat devine cu timpul rob al păcatului, devine pătimaş, şi se depărtează de Dumnezeu.

În dialogul început cu Mântuitorul, diavolul continuă cu încă o întrebare sugestivă: Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti? Iată că diavolul ştie că Mântuitorul urmează să vină la sfârşitul lumii ca să dea fiecăruia răsplata pentru faptele sale şi se cutremură de Judecata Mântuitorului. Diavolul este mai treaz decât unii oameni, care cuprinşi de patimi nu vor să se întoarcă la Dumnezeu, dar nici nu pun mare preţ pe Judecata de Apoi şi pe răsplata pe care o vor primi pentru faptele lor. Aceşti oameni nu se tem de cuvintele lui Hristos: “Duceţi-vă de la Mine blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (Matei 25,41).

Pentru diavol prezenţa lui Hristos este echivalentă cu chinul, deoarece nu are nici o putere asupra lui Dumnezeu; mai mult decât atât, toate vicleniile diavolului sunt îngăduite de Dumnezeu. De fapt divolul nu are putere nici asupra omului, în acest sens Sf. Ioan Gură de Aur spunând că acesta are atâta putere cât îi oferă omul, diavolul fiind închipuit ca un câine care este în lanţ şi are o rază de acţiune limitată. Astfel el poate vătăma pe cineva doar dacă se apropie prea mult de el, cu alte cuvinte dacă omul răspunde afirmativ la ispitele diavolului.

Sfântul Evanghelist Matei arată în continuare supunerea necondiţionată a diavolului faţă de Mântuitorul Iisus Hristos: Iar demonii Îl rugau, zicând: Dacă ne scoţi afară, trimite-ne în turma de porci. Prin această rugăminte diavolul dovedeşte încă o dată viclenia sa nemărginită, deoarece doreşte ca în schimbul celor două suflete omeneşti pe care le stăpânea să obţină puterea asupra unei turme de porci aflată în apropiere, cu scopul să o piardă pe aceasta aruncând-o în mare. În atotştiinţa Sa, Mântuitorul Hristos, ştiind intenţia vrăjmaşului, dar ştiind şi afacerile nu tocmai curate ale gadarenilor, le îndeplineşte rugămintea spunându-le: Duceţi-vă. Această decizie avea să-I aducă lui Hristos izgonirea din acele ţinuturi de către locuitorii cetăţii Gadara, care prin pierderea porcilor îşi pierdeau avuţia, pentru că ei aveau ca îndeletnicire comerţul cu porci. Iubiţi credincioşi avem prezentată tipologia omului iubitor de avuţie care nu-l preţuieşte pe aproapele, dar nici pe Dumnezeu. Locuitorii Gadarei în loc să se bucure pentru că doi semeni de-ai lor, care erau munciţi rău de diavoli, au primit vindecare de la Hristos, ei sunt supăraţi deoarece şi-au pierdut averea. Să ne uităm cu atenţie şi la păzitorii porcilor, care au şi ei corespondent în lumea contemporană: sunt asemenea oamenilor care îi văd pe semenii lor că au renunţat la unele patimi şi s-au întors spre Dumnezeu, şi în loc să se bucure sau să facă şi ei la fel, ei încep să vorbească în batjocură spunând altora că cei care s-au îndreptat s-au pocăit. Imaginaţi-vă ce suflete bolnave şi chinuite au aceşti oameni.

Să fim atenţi iubiţi credincioşi pentru că viclenia diavolului este fără margini, deoarece el ne înfăţişează păcatul ca pe ceva nevinovat; nu ne arată consecinţele păcatului, mai mult decât atât ni-l arată ca pe ceva folositor. Aşa a ispitit-o şi pe Eva şi consecinţele le ştim cu toţii:  "Eva s-a înşelat cu rodul oprit, şi iată că întreaga omenire a căzut în înşelarea vieţii, de toate s-a împătimit omul, şi Dumnezeu a devenit uitat în inimi, depărtat, dispreţuit şi hulit. Dumnezeu S-a îndepărtat din inimile omeneşti şi nu împărăţeşte în ele, fiindcă în ele împărtăşeşte duhul viclean a toată înşelarea şi înstrăinarea de Ziditor - satana; omul s-a făcut atelier al diavolului care clădeşte în el toată înşelăciunea, tot răul. Hristos Răscumpărătorul a venit pe pământ tocmai pentru a smulge pe om din această înşelare pierzătoare şi a reaşeza în el chipul lui Dumnezeu şi asemănarea lui Dumnezeu şi a-l face făptură nouă şi a-l uni iarăşi cu Dumnezeu." (Sf. Ioan de Kronstadt, Spicul viu).

Mântuitorul Hristos, prin jertfa Sa, ne-a unit iarăşi cu Dumnezeu, iar noi în prezent ne putem uni cu Hristos prin Sfintele Taine, prin intermediul cărora primim harul cel dumnezeiesc, deoarece tainele lui Hristos sădesc în sufletele luminate dragostea cea adevărată. Dintre cele 7 taine (Botezul, Mirungerea, Euharistia, Maslul, Cununia, Hirotonia, Spovedania), desăvârşirea tuturor celorlalte este Sfânta Euharistie. Sfântul Nicolae Cabasila, în cartea sa “Despre viaţa în Hristos” afirmă: “Numai Împărtăşania poate aduce iarăşi la viaţă pe cei ce au murit din cauza păcatelor. Fiindcă omul căzut nu se poate ridica prin puteri omeneşti, după cum nici răutatea omenească nu se poate ispăşi prin vrednicie omenească.”

Prin primirea cu vrednicie a Sfintei Împărtăşanii “Însuşi Domnul Iisus Hristos ne umple sufletul şi opreşte săgeţile viclene care sunt aruncate din afară asupra noastră, adăpostindu-ne de orice atac ar veni, pentru că El este scăparea noastră.” (Sf. Nicolae Cabasila)

Iată iubiţi credincioşi ce armă puternică avem împotriva diavolilor, avem chiar Trupul şi Sângele Mântuitorului care vindecă atât sufletul cât şi trupul. La fiecare Sfântă Liturghie îl avem prezent pe Hristos în mod real, care se împărtăşeşte celor vrednici, care vin să-L primească cu inimă curată.

Pentru a primi cu vrednicie Sfânta Împărtăşanie, creştinul trebuie să se înnarmeze şi cu alte arme împotriva vrăjmaşului, iar acestea sunt: Sfânta Spovedanie, postul şi rugăciunea. Prin post şi rugăciune creştinul trebuie să se apropie de scaunul de spovedanie şi să-şi mărturisească în faţa preotului cu inimă frântă şi smerită păcatele, acesta având puterea dată de Hristos de a lega sau dezlega păcatele, urmând îndemnul Mântuitorului: “Adevărat grăiesc vouă: Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer.” (Matei 18, 18).

Împotriva diavolului avem încă două arme preţioase: Sfânta Cruce: „Doamne, armă împotriva diavolului, Crucea Ta o ai dat nouă“ şi smerenia: " cea mai puternica armă împotriva curselor diavoleşti este smerenia. Aşa cum cea mai vicleana armă a diavolului împotriva noastră este mândria” (Sf. Antonie cel Mare). Smerenia este singura virtute care nu poate să fie alterată de ispita diavolească, deoarece este plină de har dumnezeisc, iar Mântuitorul ne spune: "Învăţaţi-vă de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihna sufletelor voastre" (Matei 11, 29)

Iubiţi credincioşi, să ascutăm îndemnul Sf. Apostol Pavel care în epistola către Efeseni spune: “Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului.” (Ef. 6, 11).

Aşadar nu staţi nepăsători în faţa ispitelor diavolului, ci pregătiţi-vă să-l înfruntaţi cu armele descrise mai sus: Sfintele Taine, postul, rugăciunea, Sfânta Cruce şi smerenia şi astfel vă veţi apropia de Dumnezeu, îl veţi avea ca aliat în lupta cu diavolii, după cum spune Sf. Iacov: “Apropiaţi-vă de Dumnezeu şi El se va apropia de voi”. (Iacov 4, 8).

Să vă ajute bunul Dumnezeu să vă întoarceţi acasă mai bogaţi sufleteşte, mai înduhovniciţi, mai buni, mai îngăduitori cu aproapele şi mai atenţi la ispitele diavolului, iar la Judecata de Apoi să auziţi cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos: “Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii.” (Matei 25, 34).     AMIN.

Fie mie după cuvântul tău!

Fie!
Iată cuvântul prin care a început mântuirea neamului omenesc! Prin consimţământul liber dat de Fecioara Maria: "Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!" (Luca 1, 38) s-a zămislit în pântecul său  a doua persoană a Sfintei Treimi, Înşăşi Dumnezeu, care avea să restaureze neamul omenesc, scăpându-l din ghearele stricăciunii şi ale morţii. Din dialogul dintre Îngerul Gavriil şi Maica Domnului reiese încă o dată marea iubire de oameni a lui Dumnezeu, care nu impune nimănui să facă ceva contrat voinţei lui. Astfel, Fecioara Maria acceptă de bunăvoie ceea ce avea să fie "Taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută" (Coloseni 1, 26) şi ne deschide calea spre mântuire, deoarece fără întruparea Mântuitorului izbăvirea oamenilor de păcat şi de moarte nu s-ar fi putut realiza.

 

Dragostea trupească şi dragostea duhovnicească

"Dragostea trupească, ce caută desfătări în afara nunţii, este condamnabilă, deoarece ea vatămă pe om. Ea se joacă cu inima oamenilor tot astfel cum vântul se joacă cu valurile mării. Ea este o ură plină de poftă, gata să calce în picioare, pentru desfrânarea sa, sfinţenia nunţii. Adevăratele ei nume nu sunt "dragoste", ci dragoste de sine, egoism, desfrâu, destrăbălare, iubire de plăcere, curvie, preacurvie, gelozie şi chiar ură. Cuvântul lui Dumnezeu condamnă în chip desăvârşit toată această vicioasă, extraconjugală, nelegiuită şi ticăloasă "dragoste". Dacă vreun oarecare creştin, liber de legătura cununiei, ar avea către o fată necăsătorită o mare admiraţie şi gânduri curate, el trebuie să se lege cu ea prin legiuita nuntă în numele Domnului (I Cor. 7, 39). Dragostea în hotarele nunţii este unica legătură trupească binecuvântată de Dumnezeu. Numai ea poate fi numită dragoste. La un singur lucru trebuie să luăm aminte doar, că deasupra acestei binecuvântate de Dumnezeu iubiri între soţi există încă un chip al dragostei, şi mai înalt: dragostea duhovnicească, fără de care şi cea mai curată dragoste a celor căsătoriţi nu va putea fi trainică. Multe dintre căsătoriile începute cu apropiere sufletească sinceră din partea ambelor părţi se destramă îndată pentru că în acele căsnicii nu se dezvoltă binecuvântata dragoste duhovnicească între soţi; astfel, ambele părţi îndată se vor urî una pe cealaltă şi, având ca motiv caracterele lor pline de asprime, vor ajunge la nesuportare reciprocă. Pronia lui Dumnezeu îngăduie asprimile în caractere, ca fiecare în parte să privească prin nedesăvârşirile celuilalt propriile lui nedesăvârşiri şi astfel să crească duhovniceşte şi să nu caute în ele motiv de a desface binecuvântata de Dumnezeu nuntă, spre pierzare duhovnicească. Hristos a spus, îndemnând la răbdare şi la început de nevoinţă în nuntă: Deci ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă! (Mat. 19, 6). Această dragoste duhovnicească e trebuincioasă fiecărui creştin, fie căsătorit, fie necăsătorit. Pentru aceasta e de trebuinţă ca orice creştin să se roage. Anume pe ea a avut-o în vedere Sfântul Efrem Sirul când ne învaţă să spunem în rugăciune: Duhul dragostei dă-mi-l mie Doamne! La început, această dragoste nu este lesnicioasă, ci grea trudă şi jertfelnică nevoinţă. Abia la sfârşit ea se preface în mare, statornică, întru totul sporită şi de neînlocuit bucurie. Însă dragostea trupească, neclădită pe cea duhovnicească, începe lesnicios şi se termină plină de decepţii" (Arhim. Serafim Alexiev, Tâlcuire la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul)

Despre glasul care deşteaptă la rugăciune

"Părintele Aleksie de la Sfântul Erasm trăieşte precum un pustnic. El spune că nimic nu-l tulbură. Câteodată însă, după miezul nopţii, aude un glas chemându-l pe nume: "Aleksa, trezeşte-te şi mergi la biserică!". Atunci se deşteaptă şi merge la biserică. Deseori află candela stinsă şi trebuie să pună untdelemn. De la mulţi oameni am auzit povestiri despre glasuri care deşteaptă şi cheamă la rugăciune. Au fost de asemenea cazuri când un glas a deşteptat pe cineva care avea nevoie să se trezească foarte devreme şi să pornească la drum. Era glasul îngerului său păzitor, care se îngrijea de cel care îi fusese încredinţat." (Sf. Nicolae Velimirovici)

Povestire despre o icoană de la Sfântul Munte

Aceasta întâmplare este povestită de generalul Ţolovici: "A mers cineva din armată, din frontul de la Salonic, la Sfântul Munte, ca să se închine la sfinţeniile din acel loc. Când s-a întors, i-a adus generalului o icoană din lemn a Maicii Domnului. Această icoană generalul a socotit-o de mare preţ. Într-o zi, bulgarii au năvălit pe neaşteptate asupra armatei sârbe. Tunurile lor aruncau canonade îngrozitoare. Generalul a ordonat o retragere pripită. Ordinele lui au fost stricte: de a împacheta lucrurile şi de a porni în marş înapoi. Un ostaş a împachetat multe lucruri într-un geamantan mare. Aici mai erau tutun, sardine, veselă şi multe alte mărunţişuri. A pus soldatul şi acea icoană. Când maşina a pornit, o grenadă a lovit în geamantan, iar soldatul a luat-o la fugă. Respingând sârbii asaltul bulgar, s-au reîntors pe poziţiile de mai înainte. Când au ajuns din nou la acel geamantan, l-au aflat ars aproape în întregime. Tutunul şi toate celelalte lucruri erau prefăcute în scrum şi în cenuşă. Dând la o parte scrumul şi cenuşa, au aflat icoana de lemn a Maicii Domnului întreagă, fără să aibă măcar o mică stricăciune" (Sf. Nicolae Velimirovici, Despre dumnezeiasca pronie)

Lacrimile

"Există lacrimi care vin de la slăbiciunea inimii, de la un caracter foarte moale, de la durere; unii le întărâtă singuri, silindu-se să plângă; există însă şi lacrimi de la har. Preţul lacrimilor nu ţine de cantitatea de umezeală care curge din ochi, ci de ceea ce este în suflet în timpul lor şi după ele. Lacrimile harice sunt legate de multe schimbări din inimă. În principal, inima trebuie atunci să ardă în focul judecăţii dumnezeieşti, însă fără durere şi pârjolire, ci cu umilinţă adusă de nădejdea în Milostivul Dumnezeu, Ce judecă păcatul şi miluieşte pe păcătos. Aceste lacrimi trebuie să vină spre sfârşitul ostenelilor - nu al ostenelilor din afară, ci al ostenelilor curăţirii inimii, ca ultimă "clătire" a sufletului. Aceste lacrimi ţin nu un ceas, nu o zi şi nu două zile, ci ani întregi. Se spune că există un anume plâns fără lacrimi ale inimii, însă la fel de preţios şi de puternic ca şi lacrimile. Acest plâns este mai bun şi mai îndemânos pentru cei ce trăiesc în lume, fiindcă lacrimile pot fi văzute de către alţii. Dar pe toate le rânduieşte Domnul, Mântuitorul tuturor." (Sfântul Teofan Zăvorâtul, Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor)

Sfântul Ierarh Nicolae

"Parohul unei biserici din suburbia Moscovei a povestit despre felul în care Sfântul Nicolae împlineşte, spre mângâierea credincioşilor, cereri care par nesemnificative. O femeie bătrână, tunsă monahie în taină, locuia de una singură şi trăia foarte modest din mica sa pensie. A sosit Săptămâna Albă. Nu avea însă nici mijloace şi nici putere să-şi pregătească o masă sărbătorească înainte de Postul Mare. Bătrâna îşi dorea mult de tot să mănânce clătite. A hotărât să ceară Sfântului Ioan Înaintemergătorul, apărătorul călugărilor, să o mângâie întru această neputinţă. A început să se roage şi să ceară: "Părinte Ioane, trimite-mi clătite pentru Săptămâna Albă". Întru simplitatea inimii, măicuţa l-a rugat îndelung pe Sfântul Ioan Botezătorul pentru clătite. Odată, aţipind, ea l-a văzut pe Sfântul Ioan Înaintemergătorul cu aripi la spate. Sfântul Ioan Botezătorul, întâistătătorul vieţuirii călugăreşti, privind aspru la bătrână, i-a zis: "De ce mă rogi, maică, de clătite? Căci sunt monah şi postitor. Eu nici măcar nu ştiu ce sunt acestea. Roagă-l pe Sfântul Nicolae, căci el vă răsfaţă pe toţi, el te va mângâia". Spunând aceastea, s-a făcut nevăzut. Trezindu-se, măicuţa a mers către icoana Sfântului Nicolae şi a grăit: "Sfinte, plăcutule al lui Dumnezeu, trimite-mi clătite!" În acel moment cineva a sunat la uşă: vecina făcuse clătite şi a adus şi bunicii. Apoi vecina a rugat-o pe bunicuţă să se roage pentru cei apropiaţi ai ei. Astfel a mângâiat-o Sfântul Nicolae pe acea monahie bătrână." ("Minuni ale Sfântului Nicolae")

"Tatăl nostru Care eşti în ceruri"

"Cât este de mare iubirea de oameni a lui Dumnezeu! Celor ce s-au depărtat de El şi au ajuns în cele mai mari răutăţi, le-a dăruit iertare de păcate şi împărtăşire de har, încât le-a îngăduit să-L numească Tată: "Tatăl nostru Care eşti în ceruri". Prin ceruri, pot să se înţeleagă şi cei care poartă chipul celui ceresc, în care locuieşte şi umblă Dumnezeu" (Sf. Chiril al Ierusalimului)

Bucură-te, al necăjiţilor mângâietor; Bucură-te, Ioane Gură de Aur, prealuminate învăţătorule a toată lumea!

Sf Ioan Gura de Aur - Talcuire La Tatal Nostru

Despre icoanele făcătoare de minuni

"Referitor la incoanele făcătoare de minuni, acestea nu conţin putere miraculoasă, ci Domnul voieşte să arate minuni prin ele ori în prezenţa lor: fie pentru trezirea credinţei, fie în virtutea credinţei, manifestată de cineva, fie şi pentru una şi pentru alta în acelaşi timp. Apoi înalta cinstire a acestor icoane urmează în mod firesc, atât pentru faptul că Domnul a voit prin aceste icoane să arate mila Sa, cât şi pentru faptul că oamenii aşteaptă să se învrednicească şi ei de aceeaşi mila înaintea acestor icoane. De ce voieşte Domnul să facă acest lucru? Aceasta este voia Lui cea sfântă. Pe cel orb din naştere nu l-ar fi putut El vindeca cu cuvântul? Dar a făcut tină, i-a uns ochii şi la trimis la izvorul Siloamului. Aşa şi aici. Aşa să judecaţi; să vă încredinţaţi că există icoane făcătoare de minuni. Cum? Prin experienţă. Nu demult, undeva în gubernia Harkov, fiica unui conte a dobândit vindecare de paralizie înaintea unei icoane sau din partea icoanei sale moştenite cu Maica Domnului. Doctorii au hotărât apoi că în această vindecare meseria lor nu şi-a găsit loc. După aceea, credinţa s-a deşteptat - mulţi au început să alerge la sfânta icoană şi mulţi au dobândit vindecare. De asemenea, icoanele făcătoare de minuni le insuflă celor rătăciţi: de ce vă lăsaţi ademeniţi de orice învăţătură? Iată unde sunt stâlpul şi temelia adevărului Meu! Ca şi cu degetul vă arăt calea cea adevărată şi dreaptă. Ţineţi-vă de Biserica în care Eu Îmi arăt puterea şi veţi scăpa de dezastrul la care vă duc cugetările voastre deşarte". (Sf. Teofan Zăvorâtul, "Sfaturi înţelepte")

Cum ne putem mântui?

Arhim. Ilie Cleopa - Despre sfârșitul lumii

Partea 1




Partea 2

Răspunsul ortodox la afirmaţia Vaticanului că există extratereştrii

"Pe la Vatican bantuie muulti extraterestrii ...

Motto: Daca ar fi existat, fiintele superioare extraterestre ar fi trebuit sa vina pe pamant sa ne invete pasnic mantuirea (dobandirea vietii vesnice) ca sa economisim si Jertfa dureroasa a Fiului lui Dumnezeu si jertfele noastre...

In ultima vreme, catolicii, saracii de ei, continuandu-si ratacirea de peste 1000 de ani, vor sa ”evanghelizeze” nu numai cele mai indepartate plaiuri ale lumii acesteia reale, ci si altele,cu mult mai indepartate, din irealitate. Adica au terminat treaba cu oamenii terestrii, acum isi dau cu presupusul despre extraterestrii, vrand chiar sa dialogheze cu ei si cheltuind imense sume de bani ca sa-i agate cumva de prin spatiu. Eu cred, insa, ca mai intai extraterestrii insisi au inceput sa dialogheze cu catolicii si sa-i invete, sa le inspire adica, mai la aratare, mai in ascuns, drumul catre lumea lor... Caci cu fiecare erezie, cu fiecare minciuna, cu fiecare inventie dogmatica si practica, catolici s-au adancit in explorarea lumii ireale si intunecate a extraterestrilor. Si uite-asa, catolicii s-au ratacit progresiv de la Calea Adevarului si a Vietii, au iesit din Biserica lui Hristos, au lepadat Duhul Adevarului, Duhul Lui Hristos, pentru a se umple de duhul minciunii, duhul diavolului si al extraterestrilor lui...
Dar, ca si evolutionismul care ar fi mai mult decat o ipoteza chiar si pentru ereticii catolici (deci moartea ar exista inaintea omului, si deci n-ar mai fi urmarea pacatului stramosesc), teoria existentei extraterestrilor reprezinta pentru toti cei fascinati de basme chiar si SF inca o pista falsa pe care-si pierd mintea si energia, dispretuind Dragostea sincera a lui Dumnezeu si Adevarul deplin descoperit de El pentru binele nostru vesnic. Promovarea oricaror conceptii din care lipsesc Iisus Hristos si continutul descoperirii Sale reale arata razvratirea omului fata de Dumnezeu, razvratire inceputa candva in rai cu Adam si Eva. Insa experienta razvratirii fata de Dumnezeu e mortala. Iar diavolul - tatal minciunii, incepatorul vicleniei si al hulei, urzitorul rautatilor si al fanteziilor - e cel dintai ucigas de oameni. Fenomenul uciderii spirituale treptate la care e supus omul prin nestiinta, lenevie, prostie, patimi degradante, idei strambe, conceptii gresite despre Dumnezeu, lume, om si mantuire, superstitii, ocultism, satanism declarat, e mai vizibil azi ca oricand. Iar framantarile legate de viata pe alte planete, de cum era lumea acum 15 miliarde de ani, de oameni rapiti de OZNuri (de ce ar trebui oamenii rapiti de fiinte superioare?), de echivalenta religiilor, de personificarea animalelor, a monstrilor si a robotilor si altele asemenea nu sunt decat false probleme (diversiuni) in care diavolul ne arunca spre a ne tulbura si a ne devia de la scopul vietii noastre: dobandirea vietii vesnice si experierea (trairea) indumnezeirii prin Iisus Hristos - Calea, Adevarul si Viata. Insa Jertfa lui Hristos a fost cel mai serios si mai dureros eveniment din istorie, incat nu-l putem ignora sau acoperi cu basme si plasmuiri ireale.
Cat despre Sfintii Ingeri care-L slujesc pe Iisus Hristos si care-i ajuta pe oameni spre mantuire, ei nu sunt nici extraterestrii, nici mediumi, nici alte aratari manifestate in plan material, ci sunt fiinte pur spirituale ascultatoare de Dumnezeu, trimise de Dumnezeu sa ne indrume pe calea mantuirii. Ei nu sunt la discretia noastra prin formule si practici de magie, asa, ca niste papusi care ne fac noua toate ifosele... Dar aplecarea omului contemporan spre "semne si minuni paranormale" si chiar spre idolatria fapturilor ireale extraterestre (ritualuri, filme, reviste, discutii) arata foarte clar ca suntem "in vremurile cele de apoi, [cand] unii se vor departa de la credinta, luand aminte la duhurile cele inselatoare si la invataturile demonilor" (I Timotei 4, 1) si "nu vor mai suferi invatatura sanatoasa, ci - dornici sa-si desfateze auzul - isi vor gramadi invatatori dupa poftele lor, si isi vor intoarce auzul de la adevar si se vor abate catre basme" (II Timotei 4, 3-4). Atentie mare, fratilor! Extraterestrii ca vietuitori pe alte planete nu exista. Exista insa demoni care, prin tot felul de invataturi si naluciri, ispitesc oamenii ca sa-i rupa de realitatea creata de Dumnezeu si sa-i arunce in iluzii de tot felul. Exista si oameni inselati (jurnalisti de scandal, scriitori, ”savanti”, cercuri oculte, trusturi media chiar) care incearca sa manipuleze lumea prin variate dezinformari. De aceea, omul trebuie sa-si scuture mintea de toate fumigenele diavolesti, de toate fantasmele si parerile gresite ale nestiintei si ale patimilor prin pocainta pentru a-L putea cunoaste (vedea) real pe Dumnezeu si lumea reala facuta de Dumnezeu si in care omul se poate mantui. Nimeni nu se mantuieste in afara lumii reale, ci in interiorul ei si al Bisericii – cea mai inalta realitate a acestei lumi in care e prezent Dumnezeu prin Duhul Sau Sfant si Iubitor! Dumnezeu nu ne-ar fi ascuns existenta altor fiinte inteligente care ar fi fost create de El si care L-ar fi preamarit in universul acesta imens. Dumnezeu nu are secrete, nici temeri fata de noi, pe care noi sa le iscodim printr-o atitudine curioasa si neincrezatoare...
Pentru a lamuri definitiv falsa problema a existentei altor fapturi inteligente in univers aducem marturia Domnului Hristos Insusi din Sfanta Evanghelie dupa Matei: ”Cand va veni Fiul Omului intru slava Sa, si toti sfintii ingeri cu El, atunci va sedea pe tronul slavei Sale. Si se vor aduna inaintea Lui toate neamurile si-i va desparti pe unii de altii, precum desparte pastorul oile de capre. Si va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stanga. Atunci va zice Imparatul celor de-a dreapta Lui: Veniti, binecuvantatii Tatalui Meu, mostenitii imparatia cea pregatita voua de la intemeierea lumii. [...] Atunci va zice si celor de-a stanga: Duceti-va de la Mine, blestematilor, in focul cel vesnic, care este gatit diavolului si ingerilor lui.” (Matei 25, 31-41). Deci Mantuitorul Iisus Hristos ne arata ca in Imparatia Sa vor fi Sfintii Ingerii si Sfintii cei bineplacuti lui Dumnezeu, iar in iadul vesnic vor fi diavolii si oamenii nepocaiti. Alti vietuitori, extraterestrii, nu apar deloc in planul lui Dumnezeu in vesnicie.
Daca Fiul si Cuvantul vesnic al lui Dumnezeu, Mantuitorul Hristos, ne-a lasat in Biserica Sa (Unica, Universala si Sfanta, Ortodoxa) Duhul Adevarului Care ne calauzeste la tot Adevarul si daca nici Adevarul - Hristos, nici Sfintii Apostoli, nici Sfintii Parinti nu au dezvoltat niciodata subiectul extraterestrilor, ba inca l-au combatut ca fiind o fabulatie nevrednica de atentie, inseamna ca trebuie respins orice demers iscoditor in lumea iluziilor dracesti de felul acesta.
Fratilor, timpul vietii noastre e prea scurt si prea valoros ca sa-l pierdem in cautari inutile, in explorarea a tot felul de fundaturi ideatice labirintice. Noi trebuie sa fructificam timpul impodobindu-l prin cunoasterea lui Dumnezeu, prin rugaciune, prin pocainta si iubire in Biserica Dreptmaritoare a lui Hristos. Doar purtandu-L astfel pe Mantuitorul nostru Iisus Hristos in gandurile, in vietile si in faptele noastre, pregustam inca din aceasta viata terestra Viata vesnica dumnezeiasca si nadajduim a dobandi deplin bucuria si cunoasterea lui Dumnezeu si a lumii frumoase facute de El pentru oameni si conduse neincetat de El prin Hristos in Duhul Sfant. Pentru ca despre Iisus Hristos ca tinta a iubirii si a cunoasterii noastre ne indeamna Insusi Dumnezeu-Tatal prin cele mai cuprinzatoare cuvinte auzite vreodata de oameni: "Acesta este Fiul Meu Cel iubit, in Care am binevoit; pe Acesta ascultati-L" (Matei 17, 5). Iar despre plinatatea si eternitatea unirii noastre cu Dumnezeu ne vorbeste Insusi Fiul cand I Se roaga Tatalui, marturisind ca "aceasta este viata vesnica: Sa Te cunoasca pe Tine, singurul Dumnezeu adevarat, si pe Iisus Hristos pe Care Tu L-ai trimis" (Ioan 17, 3). In aceasta iubire, cunoastere si ascultare de Dumnezeu sa ramanem si noi in veci."

Egumenul Manastirii Antim – Pr. Mihail Stanciu (răspuns dat în luna mai a anului 2008)