Pocăința

”Pocăința este recunoașterea căii păcatului. Pocăința deschide o nouă cale. Ochii celui ce se pocăiește sunt deschiși spre două căi: spre calea pe care merge și spre calea pe care ar trebui să meargă” (Sf. Nicolae Velimirovici, Rugăciuni pe malul lacului, p. 41).

Rugăciune pentru vrăjmași

Doamne binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem! Vrăjmaşii m-au împins şi mai mult spre Tine, în braţele Tale, mai mult decât prietenii. Aceştia m-au legat de pământ şi mi-au răsturnat orice nădejde spre pământ. Vrăjmaşii m-au făcut străin faţă de împărăţiile pământeşti şi un locuitor netrebnic, faţă de pământ. Precum o fiară prigonită, aşa şi eu, prigonit fiind, în faţa vrăjmaşilor, am aflat un adăpost mai sigur, ascunzându-mă sub cortul Tău, unde nici vrăjmaşii, nici prietenii, nu pot pierde sufletul meu.

Doamne, binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem. Ei au mărturisit în locul meu păcatele mele în faţa lumii. Ei m-au biciuit, când eu m-am cruţat de biciuire. Ei m-au chinuit atunci când eu am fugit de chinuri.

Ei m-au hulit atunci când eu m-am măgulit pe mine însumi.

Ei m-au scuipat atunci când eu m-am mândrit cu mine însumi.

Când eu m-am făcut înţelept, ei m-au numit nebun.

Când m-am făcut puternic, ei au râs de mine ca de un pitic.

Când am vrut să conduc pe oameni ei m-au împins înapoi.

Când m-am grăbit să mă îmbogăţesc, ei m-au smucit înapoi cu mână de fier.

Când m-am gândit să dorm liniştit, ei m-au trezit din somn.

Când mi-am zidit casă pentru viaţă lungă şi liniştită, ei au răsturnat-o şi m-au izgonit afară. Într-adevăr vrăjmaşii m-au dezlegat de lume şi mi-au prelungit mâinile până la veşmântul Tău.

Binecuvântează Doamne pe vrăjmaşii mei!

Binecuvântează-i şi-i înmulţeşte; asmute-i şi mai mult împotriva mea, ca fuga mea spre Tine să fie fără întoarcere; ca să se rupă nădejdea mea în oameni ca pânza de păianjen; ca smerenia să împărăţească deplin în inima mea; ca inima mea să devină mormântul celor rele. Ca toată comoara mea să o aduni în ceruri. Ah, de m-aş elibera odată de autoamăgire, care m-a încâlcit într-o mreajă cumplită a vieţii înşelătoare!

Vrăjmaşii m-au învăţat să ştiu ceea ce puţin ştiu în lume: că omul nu are pe pământ vrăjmaşi afară de sine însuşi. Doar acela urăşte pe vrăjmaşi, care nu ştie că vrăjmaşi nu sunt vrăjmaşi, ci prieteni severi. De aceea, Doamne, binecuvântează pe prietenii şi pe vrăjmaşii mei! Sluga blestemă pe vrăjmaşi căci nu ştie, iar Fiul îi binecuvântează căci ştie. Fiul ştie că vrăjmaşii nu pot să se atingă de viaţa lui. De aceea El păşeşte liber între ei şi se roagă lui Dumnezeu pentru aceştia.

Doamne binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem!

Marele Mitropolit Sârb

Nicolae Velimirovici,

un martir al comunismului ateist

Oamenii buni

”Oamenii buni nu ţin cuvântul lui Hristos scris pe hartie, pentru ca hartia este in 

afara omului şi poate fi pierdută. Nici în minte nu-l ţin, pentru ca mintea  se afla 

la suprafaţa fiinţei, si poate uita. Ci îl ţin întru cele mai dinlăuntru, în inima 

curata si bună, unde nu se poate pierde, nici nu se poate uita, ci unde creşte ca 

aluatul si dă în spic ca grâul, veselindu-l pe om ca vinul şi mângâindu-i viaţa lui 

ca untdelemnul, ca să strălucească precum soarele.” (Sf. Nicolae Velimirovici)

Pogorârea Duhului Sfânt în chip de porumbel la Botezul Domnului

"Pogorârea Duhului în chip de porumbel ne aminteşte de porumbelul pe care l-a trimis Noe de trei ori de pe arca sa, ca să vadă dacă pământul se uscase. Şi porumbelul s-a întors cu o ramură de măslin în cioc. Ramura de măslin este simbolul păcii: pacea dintre Dumnezeu şi om. Şi acum, după ieşirea lui Hristos din apă, după înecarea simbolică în apă a omului celui vechi, S-a arătat Duhul deasupra capului lui Hristos în chip de porumbel, ca să arate că potopul s-a sfârşit şi că domnea pacea între Dumnezeu şi omul cel nou. De ce nu ţinea acest porumbel o ramură de măslin în cioc, ca semn al păcii? Pentru că aici, în locul ramurii de măslin se afla chiar Domnul Hristos, cel mai desăvârşit simbol al păcii între Dumnezeu şi om, între cer şi pământ. El este ramura de măslin a Noii Zidiri. Şi astfel porumbelul, poposind deasupra lui Hristos, nu avea nevoie să ţină o altă ramură de măslin ca semn al păcii. Hristos este sfârşitul potopului şi începutul păcii". (Sfântul Nicolae Velimirovici, Predica la Botezul Domnului)

Nu te mândri cu înţelepciunea

"Nu te mândri cu înţelepciunea. Nici cu a altuia, căci nu este a ta. Nici cu a ta proprie, căci de vreme ce te mândreşti cu ea însemnă că nu o ai în măsura trebuitoare. Nici o lampă de gaz nu arde până ce nu i se pune gaz. Toate lămpile se pot alimenta, dar lampa înţelepciunii niciodată." (Sf. Nicolae Velimirovici, Învăţături despre bine şi rău)

Sufletul este mai preţios decât trupul

"Timpul este pasărea care te împodobeşte cu pene colorate, însă, la vreme, va reveni să-şi adune ale sale. Dacă îţi vei fi legat sufletul tău prea mult de pene, timpul va smulge împreună cu penele şi sufletul. O cât de urâtă va fi goliciunea ta!" (Sf. Nicolae Velimirovici, Învăţături despre bine şi rău)

Osteneşte-te să întăreşti credinţa din tine

"Osteneşte-te să întăreşti credinţa din tine. Cu vremea vei simţi nevoia să te rogi. Credinţa ta nu-i tare, de aceea încă nu te mână la rugăciune. Am văzut odată cum pe o roată de moară cădea puţină apă. Şi roata rămânea nemişcată. Apoi a venit apă multă, şi roata s-a pus în mişcare. Credinţa e putere duhovnicească. Puţina credinţă nu mişcă nici mintea spre cugetarea la Dumnezeu. Credinţa mare mişcă şi mintea şi inima şi tot sufletul omului. Cât dăinuieşte în om o credinţă mare, ea îi mişcă sufletul, prin puterea ei, către Dumnezeu. Ai citit, spui tu, cuvintele Mântuitorului: "ştie Tatăl vostru de ce aveţi trebuinţă mai înainte de rugăciunea voastră", şi din ele ai tras încheierea că rugăciunea nu foloseşte, îndeobşte, la nimic. Într-adevăr, ştie Dumnezeu dinainte tot ce ne trebuie, şi totuşi El vrea să ne rugăm Lui. Lucrul acesta e mai uşor de explicat unor părinţi decât ţie, om necăsătorit. Uite, şi părinţii ştiu dinainte ce le trebuie copiilor, şi totuşi aşteaptă ca aceştia să-i roage - fiindcă părinţii ştiu că ruga înmoaie şi înnobilează inima copiilor, că îi face mai supuşi, smeriţi, blânzi, ascultători, milostivi şi nobili. Vezi câte scântei cereşti iscă rugăciunea în inima omenească?
Am citit că un oarecare călugăr s-a oprit lângă o casă de lângă drum. În acea casă muncitorii ţineau o întrunire. Pe dată se făcu linişte în casă. Muncitorii îngenuncheară la rugăciune - iar unul dintre ei ieşi şi începu să umble prin faţa casei. Călătorul îl întrebă ce se face înăuntru.
Păi se roagă lui Dumnezeu. Iar mie mi-e ruşine, aşa că am ieşit.
Călătorul tăcu şi aşteaptă.
Pe cine aştepţi? - îl intreabă muncitorul?
Aştept să iasă cineva ca să-l întreb de drum.
Dar de ce nu mă întrebi pe mine? Şi eu pot să-ţi arăt.
Călătorul dădu din cap şi îi răspunse:
Cum ar putea să arate calea dreaptă cel ce se ruşinează de Dumnezeu şi de fraţii săi?
Eu cred că la tine nu este ruşine de rugăciune, ci pur şi simplu credinţa slabă. Îngrijeşte, aşadar, îngrijeşte pruncul din tine. Când va creşte şi va ajunge viteaz, îţi va răsplati însutit osteneala. Credinţa vitejească va pune în mişcare roata lăuntrică a fiinţei tale, şi vei dobândi o viaţă nouă.
Pace ţie de la Dumnezeu şi binecuvântare!"
(Sf. Nicolae Velimirovici)

Viaţa omului

"Viaţa omenească nici nu s-ar putea închipui fără trei lucruri: fericire, nefericire şi moarte. Puţină fericire, puţină nefericire şi moartea fac cu putinţă această viaţă. Chimia morală a acestei lumi este mult mai interesantă decât chimia fizică. Fericirea este darul lui Dumnezeu, nefericirea este îngăduinţa dumnezeiască, iar moartea este biruinţa lui Dumnezeu. O fericire neîntreruptă, fără nefericire, ar deveni lipsită de culoare şi plictisitoare. O nefericire continuă, fără moarte, ar transforma această viaţă în iad, din care nu este putinţă de ieşire. În fericire oamenii nu vor să-şi amintească de Dumnezeu; chiar în nefericire nu vor să-şi amintească de Dumnezeu; la moarte însă sunt obligaţi s-o facă." (Sf. Nicolae Velimirovici)

Despre glasul care deşteaptă la rugăciune

"Părintele Aleksie de la Sfântul Erasm trăieşte precum un pustnic. El spune că nimic nu-l tulbură. Câteodată însă, după miezul nopţii, aude un glas chemându-l pe nume: "Aleksa, trezeşte-te şi mergi la biserică!". Atunci se deşteaptă şi merge la biserică. Deseori află candela stinsă şi trebuie să pună untdelemn. De la mulţi oameni am auzit povestiri despre glasuri care deşteaptă şi cheamă la rugăciune. Au fost de asemenea cazuri când un glas a deşteptat pe cineva care avea nevoie să se trezească foarte devreme şi să pornească la drum. Era glasul îngerului său păzitor, care se îngrijea de cel care îi fusese încredinţat." (Sf. Nicolae Velimirovici)

Povestire despre o icoană de la Sfântul Munte

Aceasta întâmplare este povestită de generalul Ţolovici: "A mers cineva din armată, din frontul de la Salonic, la Sfântul Munte, ca să se închine la sfinţeniile din acel loc. Când s-a întors, i-a adus generalului o icoană din lemn a Maicii Domnului. Această icoană generalul a socotit-o de mare preţ. Într-o zi, bulgarii au năvălit pe neaşteptate asupra armatei sârbe. Tunurile lor aruncau canonade îngrozitoare. Generalul a ordonat o retragere pripită. Ordinele lui au fost stricte: de a împacheta lucrurile şi de a porni în marş înapoi. Un ostaş a împachetat multe lucruri într-un geamantan mare. Aici mai erau tutun, sardine, veselă şi multe alte mărunţişuri. A pus soldatul şi acea icoană. Când maşina a pornit, o grenadă a lovit în geamantan, iar soldatul a luat-o la fugă. Respingând sârbii asaltul bulgar, s-au reîntors pe poziţiile de mai înainte. Când au ajuns din nou la acel geamantan, l-au aflat ars aproape în întregime. Tutunul şi toate celelalte lucruri erau prefăcute în scrum şi în cenuşă. Dând la o parte scrumul şi cenuşa, au aflat icoana de lemn a Maicii Domnului întreagă, fără să aibă măcar o mică stricăciune" (Sf. Nicolae Velimirovici, Despre dumnezeiasca pronie)