marți, 16 noiembrie 2010

Tristeţea

"Să ne întristăm nu atunci când suntem vătămaţi, ci când vătămăm; nu când suntem nedreptăţiţi, ci când nedreptăţim; nu când suntem îndureraţi, ci când provocăm durere. Aşa a întocmit Ziditorul nostru. Noi însă facem lucrurile pe dos: îi vătămăm pe ceilalţi fără mustrări de conştiinţă. Iar când suntem vătămaţi ne tulburăm, deznădăjduim. Trebuie să înţelegem bine: pentru creştin există doar două pricini de tristeţe. Prima, când se împotriveşte lui Dumnezeu, adică atunci când lucrează împotriva voii sfinte a Acestuia; şi a doua, când îl vede pe aproapele său împotrivindu-se lui Dumnezeu." (Sf. Ioan Gură de Aur, "Problemele vieţii")

joi, 7 octombrie 2010

Răbdarea şi smerenia

"Un batran era in Egipt mai inainte pana nu a veni cei cu avva Pimen si era stiut foarte si cinstit. Deci, dupa ce s-au suit cei cu avva Pimen de la Schit, au lasat pe batran oamenii si veneau la avva Pimen. Si-l zavistuia batranul pe el si-l vorbea de rau. Deci, a auzit avva Pimen si s-a mahnit. Si a zis fratilor lui: ce sa facem batranului acestuia mare, caci in intristare ne-au pus oamenii pe noi, parasind pe batranul si venind la noi, care nu suntem nimic? Deci cum putem sa odihnim pe batranul? Si le-a zis lor: faceti putine bucate si luati un vas cu vin si sa mergem la dansul sa gustam impreuna. Poate cu aceasta vom putea sa-l odihnim. Deci au luat bucatele si s-au dus. Si dupa ce au batut in usa, a auzit ucenicul lui si a zis: cine sunteti? Iar ei au zis: spune-i avvei, ca este Pimen si vrea sa se blagosloveasca de dansul! Si aceasta vestind ucenicul, a raspuns batranul: du-te, nu am vreme! Iar ei au rabdat in arsita zicand: nu ne ducem, de nu ne vom invrednici sa vedem pe batranul. Iar batranul vazand smerenia lor si rabdarea, umilindu-se, le-a deschis. Si intrand, au gustat cu el. Iar in vremea cand mancau, zicea: intr-adevar, nu sunt numai cele ce le-am auzit despre voi, ci insutite am vazut in locul vostru. Si li s-a facut lor prieten din ziua aceea." (Pateric)

joi, 30 septembrie 2010

Biserica are un singur cap: Iisus Hristos

"Doar pentru neputinţele noastre omeneşti ne-a dat
nouă Hristos Biserica pământească. Faptul că trebuie
organizată e numai o urmare a slăbiciunii omului.
Biserica este guvernată de necesitate, precum este şi
statul, cu legile şi hotarele sale.
Dar chiar şi ca organizare lumească, Biserica are un
singur cap: Iisus Hristos. ,,Nu avem un conducător
lumesc… ci suntem uniţi doar în iubirea maicii noastre a
tuturor” se spune în Epistola enciclică a Bisericii din
1848.
Şi: ,,la noi n-au putut niciodată, nici patriarhi, nici
sinoade, să introducă lucruri noi, pentru că apărătorul
religiei este însuşi trupul Bisericii, adică poporul însuşi,
care vrea ca religia însăşi să rămână neschimbată...”
(§17)
O condiţie firească a unităţii întru iubire este ca
nimeni să nu ,,domnească”: nici laicii, nici preoţii, nici
episcopii sau patriarhii să nu-şi hotărască ceva decisiv în
Biserică, fără încuviinţarea întregii Biserici. Această
rânduială a fost, este şi va rămâne normativă.
Credinţa este descoperită celor simpli şi nu celor
isteţi la minte şi inteligenţi (Matei XI, 25). Aşa că,
episcopul învaţă de la ţăran, profesorul de la copil, copilul
de la episcop – astfel caută fiecare să ia aminte la cele ale
lui Hristos, care este ,,blând şi smerit cu inima” (Matei
XI, 29). Doar cel mândru, bizuit pe înţelepciunea sa, se
doreşte desprins de comuniune. Să luăm aminte!
Duhul lui Hristos, al răbdării şi umilinţei, păstrează
credinţa nestrâmbată şi de la acest duh se hrăneşte cu
adevăr Biserica noastră. Acesta este legătura care uneşte
mădular cu mădular, adunare cu adunare, neam cu neam." (Fritjof Tito Colliander)

marți, 27 iulie 2010

Adevărul este unul, veşnic şi de nedespărţit

"Până la Sinodul al 7-lea (Niceea, anul 787) s-a stabilit principiul ,,Sfântul Duh şi noi, precum şi întreaga adunare”: doar toată adunarea catolică (sobornicească)putea, în acelaşi duh, să decidă asupra problemelor care vizează întreaga creştinătate. Era un principiu sfânt, emanat de unitatea iubirii creştine: o oază de lumină într-un spaţiu plin de suferinţă, sângeros şi întunecat. Dar a avut loc o ruptură. O parte a creştinătăţii a introdus o adăugare la crez (Filioque – şi de la Fiul), ceea ce exprimă gândul că Duhul nu purcede de la Tatăl prin Fiul (Ioan XV, 26), ci de la Tatăl şi de la Fiul - ca şi alte învăţături şi tipic bisericesc nou adăugate, fără ca mai întâi să se capete acordul întregii adunări. În loc de acord general, a fost aşezată o singură persoană, episcopul Romei - Papa – ca fiind singură hotărâtoare absolută în problemele de credinţă ale întregii Biserici. Cu aceasta s-a negat principiul apostolic al sobornicităţii. Imediat, prăpastia s-a mărit, până s-a ajuns la inevitabila despărţire a creştinătăţii universale între Răsăritul ortodox şi Apusul papalităţii (în anul 1054), impregnată intens de ambele părţi cu suferinţe omeneşti şi interese pur lumeşti. Dar pentru că adunarea, care să cuprindă întreaga creştinătate, nu mai era posibilă, nu s-au mai putut lua nici hotărâri generale valabile. Urmarea firească a fost că s-a sistat formularea dogmatică. Această formă de transcriere a Sfintei Tradiţii a fost împlinită: după sfătuirea lui Dumnezeu, în sarcina Bisericii a rămas doar veghea asupra acestora. Biserica ortodoxă Răsăriteană nu recunoaşte vreo adăugire sau schimbare (târguială) în ceea ce priveşte cuprinsul şi formularea finală a adevărurilor de credinţă: Adevărul este unul, veşnic şi de nedespărţit. Ca urmare, strădaniile Bisericii trebuie să se îndrepte spre păstrarea cu sfinţenie a Adevărului creştinesc şi predarea nealterată a acestuia. Lui trebuie să i se apere curăţia şi să fie păstrat nepătat de alte amestecuri cu găselniţe omeneşti, de ,,înţelepciunea” lumească şi de tot ce vine de la duhurile rele (Iacob III, 15). Orice încercare - de a-l îndrepta după comoditate, după cerinţele timpului, sau de a-l întina, îndepărta, sau de a descoperi noi ,,adevăruri” şi de a le acorda sfinţenie dogmatică, fără consultarea întregii creştinătăţi - nu poate fi considerată, din punct de vedere ortodox, decât drept mândrie nebună, profanare şi hulire a Duhului Sfânt. În această privinţă, Biserica ortodoxă este, în mod deliberat, conservatoare fără drept de apel.Faptul că nu se şterge, nu se mută, şi nu se clinteşte nimic din ,,hotarul pe care l-au aşezat strămoşii” (Deuteronom XIX, 14) este în sine o caracteristică special a Ortodoxiei: constituie baza ordinii canonice şi administrative. Şi nici o ispită lumească, nici vreo aşa – zisă benevolenţă, sau propunere de reformă, nu pot să determine creştinătatea ortodoxă să renunţe la chemarea sa, pe care o poartă deja în nume: să păstreze şi să vegheze asupra dreptei credinţe şi a dreptei măriri – în greceşte: orto doxia. Simţul păstrător a fost dintotdeauna viu. Prin ,,dreaptă”, nu se are în vedere o noţiune relativă - singura dreaptă dintre mai multe posibilităţi. Biserica este şi rămâne una şi nedespărţită: una sfântă, catolică (sobornicească) şi apostolească. Celelalte organizaţii religioase şi indivizi, având mărturisiri de credinţă alcătuite cu de la sine putere, se află în afara acesteia, ,,iar pe cei dinafară îi va judeca Dumnezeu” (1 Corinteni V, 13). Şi, în general, conform ortodoxiei, parapetul omenesc nu duce la cer. Omul este limitat, dar acolo sus este nesfârşirea: libertatea iubirii, vie şi veşnic lucrătoare." (Colliander Tito, Credinţa şi trăirea ortodoxiei)

luni, 26 iulie 2010

Rugăciunea

Sfinţii Parinţi numesc rugăciunea de noapte „de aur” pentru ca noaptea mintea se poate ruga fara gânduri si imaginatii. În schimb, rugăciunea de dimineaţă o numesc „de argint” fiind amestecată cu oarecare griji şi gânduri, iar cea din timpul zilei o numesc „de aramă” pentru mulţimea grijilor şi a gândurilor pamânteşti care slăbesc mult puterea rugăciunii.

duminică, 11 iulie 2010

Duminica a 7-a după Rusalii (vindecarea a doi orbi şi a unui mut în Capernaum) (Mt. 9, 27-35)

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

“După credinţa voastră, fie vouă!”

În duminica a 7-a după Rusalii, ne este prezentată pericopa evanghelică de la Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei, în care Iisus vindecă doi orbi şi un mut, aflaţi în oraşul Capernaum.

Plecând Iisus de acolo, doi orbi se ţineau după El strigând şi zicând: Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David. 
După ce a intrat în casă, au venit la El orbii şi Iisus i-a întrebat: Credeţi că pot să fac Eu aceasta? Zis-au Lui: Da, Doamne! 
Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: După credinţa voastră, fie vouă! 
Şi s-au deschis ochii lor. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeţi, nimeni să nu ştie. 
Iar ei, ieşind, L-au vestit în tot ţinutul acela. 
Şi plecând ei, iată au adus la El un om mut, având demon. 
Şi fiind scos demonul, mutul a grăit. Iar mulţimile se minunau zicând: Niciodată nu s-a arătat aşa în Israel. 
Dar fariseii ziceau: Cu domnul demonilor scoate pe demoni. 
Şi Iisus străbătea toate cetăţile şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor. (Matei 9, 27-35)

Prezenţa lui Hristos în mijlocul oamenilor reprezenta pentru aceştia un fapt fără precedent în istorie, un privilegiu. Ei erau conştienţi că prin puterea Sa, Hristos, le poate vindeca orice suferinţă. Ei veneau la El cu inima deschisă şi cu o credinţă de netăgăduit. Cei care îi cereau ajutorul, indiferent de ce boală sufereau, că erau şchiopi, orbi, muţi, îndrăcăţi, credeau cu toată fiinţa lor că Hristos îi poate vindeca pentru că recunoşteau dumnezeirea Lui. Aşa erau şi cei doi orbi din Evanghelia de astăzi. Chiar dacă ochii trupului le erau închişi, ei vedeau cu ochii sufletului dumnezeirea Mântuitorului Iisus Hristos: “Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David” strigau cei doi, iar când Iisus i-a întrebat “Credeţi că pot să fac Eu aceasta?” ei au spus “Da, Doamne!”  Iată iubiţi credincioşi ce credinţă statornică au avut cei doi. Ei chiar dacă nu-l vedeau pe Hristos, credinţa din inima lor i-a făcut să-L simtă pe Fiul lui Dumnezeu, care le-a grăit apoi: “După credinţa voastră, fie vouă!”
Orbii din Evanghelia de astăzi au credinţă cu adevărat mântuitoare, care angajează adâncul sufletelor lor, inima, deoarece îl recunosc pe Hristos şi îndeplinesc cuvintele Sfântului Ioan Evanghelistul: “Cel ce crede în Fiul are viaţă veşnică” (In. 3, 36).
Cei doi orbi simţeau dumnezeirea lui Hristos, vedeau cu ochii sufletului că El este izbăvirea lor. Iată, orbi fiind ei vedeau. Sunt şi oameni care deşi nu au defecte fizice, au sufletul bolnav şi inima împietrită, astfel încât nu vor să recunoască minunile săvârşite de Mântuitorul, minuni fără precedent în istoria neamului omenesc. Aceştia sunt cărturarii şi fariseii, care ziceau plini de ură: “Cu domnul demonilor scoate pe demoni”. Cu alte cuvinte, în loc să tresalte şi să se bucure că sunt martorii acestor minuni, ei se ridică împotriva lui Hristos şi-L acuză că vindecă neputinţele oamenilor cu puterea satanei. Acuzele lor sunt nefondate şi nu au nici o logică: dacă Satana ar alunga pe Satana, cu siguranţă s-ar produce dezbinare între diavoli, pierzându-se puterea lor de dominaţie asupra oamenilor. De această dată Mântuitorul nu răspunde fariseilor, ci lasă minunile să vorbească.
Avem de învăţat de la aceşti doi orbi că trebuie să ştim ce cerem şi să credem că vom dobândi ceea ce vom cere. Ei au cerut milă de la Fiul lui Dumnezeu. Ei au dat dovadă de pocăinţă, au venit cu inimă înfrântă şi smerită la Hristos, iar El s-a milostivit şi le-a dat vindecare. Hristos i-a tămăduit datorită credinţei lor.
Sfânta Evanghelie de astazi ne arată cât de importantă este virtutea credinţei. Credinţa alături de nădejde şi iubire îl apropie pe credincios prin intermediul harului dumnezeiesc de izvorul vieţii religioase, de Dumnezeu.
Cel care dă prima definiţie credinţei este Sf. Apostol Pavel: Iar credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute. (Ev. 11, 1). Astfel "credinţa devine baza de unde se porneşte spre cele nădăjduite".
Sfântul Chiril al Ierusalimului spune despre credinţă că este ochiul care luminează întreaga conştiinţă şi naşte înţelegerea, după cuvintele proorocului Isaia: “Dacă nu veţi crede, nici nu veţi înţelege” (Isaia 7, 9).
Cei doi orbi au un dialog cu Dumnezeu; Dumnezeu le deschide inima şi mintea înainte să le deschidă ochii; le descoperă harul Său, pentru a-L putea înţelege; ei văd, cu ochii sufletului, că Hristos este Cuvântul întrupat, prin care omul se poate întâlni cu Dumnezeu.
Credinţa după har lucrează cele ce sunt mai presus de om, iar cel care are această credinţă se regăseşte în cuvintele Mântuitorului: “Adevărat zic vouă că oricine va zice acestui munte: Ridică-te şi te aruncă în mare, şi nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ceea ce spune se va face, fi-va lui orice va zice. De aceea vă zic vouă: Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea.” (Mc. 11, 23-24).
Credinţa, presupune şi anumite obligaţii pe care fiecare dintre noi le avem, şi anume: obligaţia de a ne cunoaşte credinţa, iar noi pe măsură ce ne adâncim în credinţă, primim harul dumnezeisc din ce în ce mai bine şi trebuie să creştem în credinţă. Pentru ca cineva să crească în credinţă trebuie să se găsească în Biserică să fie parte integrantă a Trupului lui Hristos, să primească Sfintele Taine.
O altă obligaţie este necesitatea mărturisirii credinţei prin faptă şi vorbă: “Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.” (Mt. 10, 32).
Sfântul Apostol Pavel ne descoperă o altă obligaţie şi anume aceea de a ne păstra credinţa: “Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit” (II Tim. 4, 7).
După ce i-a vindecat pe cei doi orbi, “Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeţi, nimeni să nu ştie”. Mântuitorul dă dovadă de smerenie şi nu doreşte slava oamenilor, nu doreşte slava deşartă. El ştie că slava oamenilor este trecătoare ca vântul, iar un exemplu cât se poate de bun îl avem chiar din viaţa Mântuitorului, pe care în duminica Floriilor mulţimea L-a întâmpinat, la intrarea în Ierusalim, cu Osana Fiul lui David iar peste cinci zile, în Vinerea Patimilor aceeaşi mulţime cerea răstignirea Lui. Aşa cum Hristos n-a căutat slava deşartă aşa să facem şi noi şi să-I urmăm sfatul: “învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima” (Mt. 11, 29).
Tot Mântuitorul ne îndeamnă: “Luaţi aminte ca faptele dreptăţii voastre să nu le faceţi înaintea oamenilor ca să fiţi văzuţi de ei; altfel nu veţi avea plată de la Tatăl vostru Cel din ceruri.  Deci, când faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de oameni(Mt. 6, 1-2).
Fapte noastre bune trebuie făcute pentru Dumnezeu, nu pentru a fi lăudaţi de oameni, iar pentru a trăi veşnic trebuie să avem credinţă în Hristos, credinţă ce se hrăneşte cu fapte bune.
Şi Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă să fim smeriţi când facem ceva bun aproapelui nostru: “să nu căutăm laudele altora, căci prin aceasta noi batjocorim pe Stăpânul nostru, fiindcă trecem pe lângă dânsul ca şi cum n-ar fi destoinic a ne admira izbândele noastre, şi alergăm la laudele oamenilor… noi uitându-ne la oameni, facem totul de ochii lor, şi chiar în faptele bune nu socotim întru nimic de avea pe Dumnezeu ca admitrator al nostru, ci căutăm aprobarea celor deopotrivă cu noi”.
Tot Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune unul din motivele pentru care Dumnezeu l-a făcut pe om din trup şi suflet: “atunci când este stăpânit de mândrie, omul să se smerească prin neputinţa şi lipsa de valoare a trupului său, iar atunci când îi vin în minte gânduri de înjosire a firii sale omeneşti, să prindă curaj, gândindu-se la valoarea sufletului său nemuritor”.
Aşadar iubiţi credincioşi să deschidem şi noi ochii sufletelor noastre şi să vedem importanţa credinţei şi a smereniei în vieţile noastre, să ne aducem aminte mereu că avem obligaţia de a ne cunoaşte credinţa, necesitatea mărturisirii credinţei prin faptă şi vorbă şi gând şi obligaţia de a ne păstra credinţa indiferent de consecinţe, chiar cu preţul vieţii dacă este nevoie, aşa cum au făcut martirii.
Nu în ultimul rând să vă ajute bunul Dumnezeu să aveţi mereu gând smerit, oricâte fapte bune sau virtuţi aţi avea, deoarece “Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har” (Iacov 4, 6). AMIN.

joi, 8 iulie 2010

Martiri şi sfinţi pe pământ românesc (3) - Epictet şi Astion

"Mentionat inca din secolul I d. Hr. (Pliniu, Hist. nat., IV, 23), orasul Halmyris era situat la varsarea Dunarii in Mare, linga Dunavatul de azi (jud. Tulcea), intre lacul Razelm (care era pe atunci un golf al Marii si se numea Halmiris, adica apa sarata) si malul romanesc de azi al bratului Sfintul Ghorghe al marelui fluviu. Fiind punctul de confluenta a Dunarii cu Marea, unde se intilneau drumurile de pe uscat pe care urmau cursul fluviului ci cele de pe tarmul apusean al Marii, el constituia un important centru comercial si punct strategic pentru apararea frontierei de nord a imperiului, fiind intarit cu cetate militara, reinnoita si ea de Justinian91. Dupa unele stiri, aci a fost exilat Eunomius, seful arienilor, de catre imparatul Teodosie, la 38392.
Ca si in celelalte orase grecesti si romane de pe malul Marii si al Dunarii, crestinismul va fi patruns si la Halmyris de timpuriu. Singeroasa persecutie a lui Diocletian si a coregentilor lui a facut aici cel putin doua victime ilustre. E vorba de sfintii martiri Epictet si Astion, care au suferit moarte muceniceasca la Halmyris in ziua de 8 iulie, in anul 290. Sint poate cei mai vechi martiri crestini cunoscuti pe teritoriul Dobrogei93 si printre putinii martiri dobrogeni ale caror acte martirice ni s-au pastrat94, dindu-ne pretioase stiri despre viata, timpul, cauzele si felul patimirii lor, ca si despre felul cum s-a desfasurat in general persecutia lui Diocletian in regiunile dunarene.
Epictet era preot din partile rasaritului (probabil Asia Mica) pe vremea paganului Diocletian si se distingea prin viata lui virtuoasa si chiar prin unele fapte minunate, pe care le savirsea cu puterea credintei sale si cu rugaciunea. Intre altii care au crezut in Hristos, datorita propovaduirii lui, era si un tinar de bun neam, cu numele de Astion, fiul magistratului din acel oras. Acesta a devenit discipolul cel mai iubit al invatatorului sau; amindoi s-au hotarit sa plece undeva, departe, nestiuti de nimeni, pentru a vietui in pace dupa poruncile Evangheliei si pentru a spori numarul crestinilor prin pilda vietii lor. Imbarcandu-se deci pe o corabie, au plecat catre Apus, in tinutul scitilor ajungind in orasul Almiridensilor (Halmyris). Aici au adus pe multi la credinta prin predica, prin pilda vietuirii lor curate si prin unele fapte peste fire, pe care le savirseau cu puterea lui Dumnezeu.
Venind comandant al orasului paganul Latronianus, cei doi crestini au fost denuntati ca vrajitori si agitatori, care, prin faptele lor, ar fi indepartat pe multi de la datoria de a sacrifica imparatilor si zeilor. Intemnitiati si adusi in fata judecatorilor, cei doi si-au sustinut cu tarie credinta crestina, incit chiar unul dintre judecatori, cu numele Vigilantiu, s-a convertit la Hristos. Dupa ce au suferit nenumarate si grele chinuri, au fost condamnati la moarte si decapitati, in ziua de 8 iulie, anul (probabil) 290. Epictet avea atunci cam 70 de ani, iar Astion numai 35 si era bine facut si frumos la infatisare. Trupurile lor au fost ridicate pe ascuns de catre Vigilantiu, care le-a uns cu mir si miresme si le-a inmormintat cu cinste, intr-un loc cuviincios. "Si multe semne si minuni s-au intimplat in acel loc, spre slava numelui lui Hristos, pina in zilele noastre", spune scriitorul care, pe baza actului martiric original a repovestit faptele, la oarecare trecere de timp dupa consumarea lor.
La putina vreme dupa moartea si inmormintarea celor doi martiri, parintii lui Astion, instiintati despre cele petrecute, au sosit la Halmyris si au dorit sa devina si ei crestini. Batrinul preot Bonosus din Halmyris I-a catehizat, iar dupa 40 zile trecind pe acolo episcopul locului, Evangelos"95, le-a dat botezul. Dupa ce au ramas acolo un timp, parintii lui Astion s-au reintors in patria lor, luind cu ei si pe Vigilantiu si pe Bonosus96.
Locul unde se afala sanctuarul vestit al celor doi martiri (probabil o bazilica cu martyrion), spre care se indreptau multi pelerini, nu se cunoaste inca. Resturile lui zac, probabil, ingropate sub darimaturile vechiului oras Halmyris si nu este exclus ca ele sa iasa la lumina cind se vor face acolo sapaturi complete si sitematice97."

91. Procopius, De aedificiis, IV, 7.
92. Filostorgiu, Istoria bisericeasca, presc. De Fotie, X, 6 (in trad. rom de mitrop. Iosif Gheorghian, Bucuresti, 1898, p. 263 - Salmiris) si Nichifor Callist, Istoria bisericeasc, XII, 29.
93. Radu Vulpe, Historie ancienne de la Dobroudja, Bucuresti, 1938, p. 290 si I. Barnea, Perioada Dominatului (sec. IV-VII), in vol. Din istoria Dobrogei, vol. II, p. 380.
94. Ed. princeps de jesuitul Herbert Rosweyde († 1629) in opera sa Vitae Patrum, Antwerpen, 1615, reprodusa in Acta Sanctorum, ed. de Bollandisti, t. XXIX (luna iulie t. II), Paris-Roma 1867, p. 538-551.
95. Probabil cel de al doilea episcop al Tomisului, dupa Efrem martirul (vezi in urma),
96. J. Zeiller, op. cit., p. 119; H. Delehaye, Saints de Thrace..., p. 273-274; R. Netzhammer, Die christ. Martyrer am Ister, p. 14; Acelasi, Die christliche alterhumer der Dobrudscha, p. 22-25; Acelasi, Das altchristl. Tomi, Salzburg, 1903, p. 11-12; Acelasi, Epiktet und Astion, diokletianische Martyrer am Donau-Delta, Zug (1973).
97. Speranta aceasta si-o exprima, inca de la inceputul veacului nostru, atit cunoscutul arhiepiscop catolic R. Netzhammre, cit si H. Delehaye (Les martyrs Epictete et Astion, in "Bulletin de la Section Hist. de l’Academie Roumaine", t. XIV, 1928, p. 5).

duminică, 4 iulie 2010

Secunda

"Fiţi atenţi la secundă, la fiecare secundă! O secundă, o biată secundă, la care nici nu suntem atenţi, şi mântuirea poate fi pierdută! Un moment e foarte important, dacă ştii să-l trăieşti. Deci, trăieşti momentul ca să repari trecutul şi să câştigi viitorul! Nu vă gândiţi ce va fi. Lăsaţi viitorul să-şi rezolve singur problemele! Tu trăieşti momentul acesta cum trebuie şi lasă în seama lui Dumnezeu în viaţa ta". (Pr. Arsenie Papacioc)

duminică, 27 iunie 2010

Duminica a 5-a după Rusalii (vindecarea celor 2 demonizaţi din ţinutul Gadara) (Mt. 8, 28-34; Mt. 9, 1)

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Iubiţi credincioşi, 
În duminica a 5-a după Rusalii, ne este zugrăvită pericopa evanghelică de la Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei, în care Iisus vindecă doi demonizaţi din ţinutul Gadara, ţinut situat pe un munte la est de Râul Iordan şi la 10 km sud-est de Marea Galileii.
Şi trecând El dincolo, în ţinutul Gadarenilor, L-au întâmpinat doi demonizaţi, care ieşeau din morminte, foarte cumpliţi, încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea. 
Şi iată, au început să strige şi să zică: Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti? 
Departe de ei era o turmă mare de porci, păscând. 
Iar demonii Îl rugau, zicând: Dacă ne scoţi afară, trimite-ne în turma de porci. 
Şi El le-a zis: Duceţi-vă. Iar ei, ieşind, s-au dus în turma de porci. Şi iată, toată turma s-a aruncat de pe ţărm în mare şi a pierit în apă. 
Iar păzitorii au fugit şi, ducându-se în cetate, au spus toate cele întâmplate cu demonizaţii. 
Şi iată toată cetatea a ieşit în întâmpinarea lui Iisus şi, văzându-L, L-au rugat să treacă din hotarele lor.
Intrând în corabie, Iisus a trecut şi a venit în cetatea Sa. (Matei 8, 28-34; 9, 1)
Impactul emoţional de la începutul relatării este foarte mare deoarece cei doi demonizaţi ne sunt prezenţaţi ca nişte oameni foarte cumpliţi, care ieşeau din morminte nelăsând pe nimeni să treacă pe calea aceea.
Punând stăpânire pe aceşti oameni, satana vrea să-i facă primejdioşi pentru semenii lor, să-i facă incapabili să trăiască în comunitate. Diavolul îi îndepărtează pe oamenii pe care îi stăpâneşte, atât de Dumnezeu cât şi de semenii lor. Prin intermediul patimilor, diavolul conduce sufletele lor, cei doi devenind sclavi ai propriilor păcate. Cei doi devin sălaş diavolilor, Dumnezeu fiind absent din sufletele lor. Din aceasta deducem că răul este înfăţişat ca o lipsă a binelui, răul nu are fiinţă. Aşa cum întunericul este o lipsă a luminii şi frigul este o lipsă a căldurii, la fel şi răul este o lipsă a binelui. Când se apropie Binele Suprem, Mântuitorul Hristos, de cei doi demonizaţi, răul din sufletele lor se împrăştie ca fumul.
Cei doi îl întâmpină pe Mântuitorul Iisus Hristos strigând: Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu?
Din această întrebare adresată Mântuitorului, deducem faptul că diavolul, care stăpânea sufletele celor doi, este deranjat de prezenţa lui Hristos şi totodată recunoaşte în persoana lui Hristos, dumnezeirea. Iată fraţilor că spre surprinderea noastră chiar şi diavolul crede şi se cutremură. Diavolul crede în existenţa lui Dumnezeu, dar unii oameni nu cred, se declară atei, fiind nebuni după cum spune psalmistul David: “Zis-a cel nebun întru inima sa: Nu este Dumnezeu” (Ps 13,1; 52,1). Diavolul crede în existenţa lui Dumnezeu pentru că ştie de unde a fost alungat şi ştie puterea infinită a lui Dumnezeu, care a adus toate de la nefiinţă la fiinţă. Sunt oameni care nu cred în existenţa lui Dumnezeu, dar sunt alţi oameni care nu cred în existenţa diavolului. Iubiţi credincioşi aceasta esta cea mai mare viclenie a diavolului, să-l facă pe om să creadă că diavolul nu există. Astfel, satana poate lucra în voie. Îl poate ispiti pe om, care căzând în păcat devine cu timpul rob al păcatului, devine pătimaş, şi se depărtează de Dumnezeu.
În dialogul început cu Mântuitorul, diavolul continuă cu încă o întrebare sugestivă: Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti? Iată că diavolul ştie că Mântuitorul urmează să vină la sfârşitul lumii ca să dea fiecăruia răsplata pentru faptele sale şi se cutremură de Judecata Mântuitorului. Diavolul este mai treaz decât unii oameni, care cuprinşi de patimi nu vor să se întoarcă la Dumnezeu, dar nici nu pun mare preţ pe Judecata de Apoi şi pe răsplata pe care o vor primi pentru faptele lor. Aceşti oameni nu se tem de cuvintele lui Hristos: Duceţi-vă de la Mine blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (Matei 25,41).
Pentru diavol prezenţa lui Hristos este echivalentă cu chinul, deoarece nu are nici o putere asupra lui Dumnezeu; mai mult decât atât, toate vicleniile diavolului sunt îngăduite de Dumnezeu. De fapt divolul nu are putere nici asupra omului, în acest sens Sf. Ioan Gură de Aur spunând că acesta are atâta putere cât îi oferă omul, diavolul fiind închipuit ca un câine care este în lanţ şi are o rază de acţiune limitată. Astfel el poate vătăma pe cineva doar dacă se apropie prea mult de el, cu alte cuvinte dacă omul răspunde afirmativ la ispitele diavolului.
Sfântul Evanghelist Matei arată în continuare supunerea necondiţionată a diavolului faţă de Mântuitorul Iisus Hristos: Iar demonii Îl rugau, zicând: Dacă ne scoţi afară, trimite-ne în turma de porci. Prin această rugăminte diavolul dovedeşte încă o dată viclenia sa nemărginită, deoarece doreşte ca în schimbul celor două suflete omeneşti pe care le stăpânea să obţină puterea asupra unei turme de porci aflată în apropiere, cu scopul să o piardă pe aceasta aruncând-o în mare. În atotştiinţa Sa, Mântuitorul Hristos, ştiind intenţia vrăjmaşului, dar ştiind şi afacerile nu tocmai curate ale gadarenilor, le îndeplineşte rugămintea spunându-le: Duceţi-vă. Această decizie avea să-I aducă lui Hristos izgonirea din acele ţinuturi de către locuitorii cetăţii Gadara, care prin pierderea porcilor îşi pierdeau avuţia, pentru că ei aveau ca îndeletnicire comerţul cu porci. Iubiţi credincioşi avem prezentată tipologia omului iubitor de avuţie care nu-l preţuieşte pe aproapele, dar nici pe Dumnezeu. Locuitorii Gadarei în loc să se bucure pentru că doi semeni de-ai lor, care erau munciţi rău de diavoli, au primit vindecare de la Hristos, ei sunt supăraţi deoarece şi-au pierdut averea. Să ne uităm cu atenţie şi la păzitorii porcilor, care au şi ei corespondent în lumea contemporană: sunt asemenea oamenilor care îi văd pe semenii lor că au renunţat la unele patimi şi s-au întors spre Dumnezeu, şi în loc să se bucure sau să facă şi ei la fel, ei încep să vorbească în batjocură spunând altora că cei care s-au îndreptat s-au pocăit. Imaginaţi-vă ce suflete bolnave şi chinuite au aceşti oameni.
Să fim atenţi iubiţi credincioşi pentru că viclenia diavolului este fără margini, deoarece el ne înfăţişează păcatul ca pe ceva nevinovat; nu ne arată consecinţele păcatului, mai mult decât atât ni-l arată ca pe ceva folositor. Aşa a ispitit-o şi pe Eva şi consecinţele le ştim cu toţii:  "Eva s-a înşelat cu rodul oprit, şi iată că întreaga omenire a căzut în înşelarea vieţii, de toate s-a împătimit omul, şi Dumnezeu a devenit uitat în inimi, depărtat, dispreţuit şi hulit. Dumnezeu S-a îndepărtat din inimile omeneşti şi nu împărăţeşte în ele, fiindcă în ele împărtăşeşte duhul viclean a toată înşelarea şi înstrăinarea de Ziditor - satana; omul s-a făcut atelier al diavolului care clădeşte în el toată înşelăciunea, tot răul. Hristos Răscumpărătorul a venit pe pământ tocmai pentru a smulge pe om din această înşelare pierzătoare şi a reaşeza în el chipul lui Dumnezeu şi asemănarea lui Dumnezeu şi a-l face făptură nouă şi a-l uni iarăşi cu Dumnezeu." (Sf. Ioan de Kronstadt, Spicul viu).
Mântuitorul Hristos, prin jertfa Sa, ne-a unit iarăşi cu Dumnezeu, iar noi în prezent ne putem uni cu Hristos prin Sfintele Taine, prin intermediul cărora primim harul cel dumnezeiesc, deoarece tainele lui Hristos sădesc în sufletele luminate dragostea cea adevărată. Dintre cele 7 taine (Botezul, Mirungerea, Euharistia, Maslul, Cununia, Hirotonia, Spovedania), desăvârşirea tuturor celorlalte este Sfânta Euharistie. Sfântul Nicolae Cabasila, în cartea sa “Despre viaţa în Hristos” afirmă: “Numai Împărtăşania poate aduce iarăşi la viaţă pe cei ce au murit din cauza păcatelor. Fiindcă omul căzut nu se poate ridica prin puteri omeneşti, după cum nici răutatea omenească nu se poate ispăşi prin vrednicie omenească.
Prin primirea cu vrednicie a Sfintei Împărtăşanii “Însuşi Domnul Iisus Hristos ne umple sufletul şi opreşte săgeţile viclene care sunt aruncate din afară asupra noastră, adăpostindu-ne de orice atac ar veni, pentru că El este scăparea noastră.” (Sf. Nicolae Cabasila)
Iată iubiţi credincioşi ce armă puternică avem împotriva diavolilor, avem chiar Trupul şi Sângele Mântuitorului care vindecă atât sufletul cât şi trupul. La fiecare Sfântă Liturghie îl avem prezent pe Hristos în mod real, care se împărtăşeşte celor vrednici, care vin să-L primească cu inimă curată.
Pentru a primi cu vrednicie Sfânta Împărtăşanie, creştinul trebuie să se înnarmeze şi cu alte arme împotriva vrăjmaşului, iar acestea sunt: Sfânta Spovedanie, postul şi rugăciunea. Prin post şi rugăciune creştinul trebuie să se apropie de scaunul de spovedanie şi să-şi mărturisească în faţa preotului cu inimă frântă şi smerită păcatele, acesta având puterea dată de Hristos de a lega sau dezlega păcatele, urmând îndemnul Mântuitorului: “Adevărat grăiesc vouă: Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer.” (Matei 18, 18).
Împotriva diavolului avem încă două arme preţioase: Sfânta Cruce: „Doamne, armă împotriva diavolului, Crucea Ta o ai dat nouă“ şi smerenia: " cea mai puternica armă împotriva curselor diavoleşti este smerenia. Aşa cum cea mai vicleana armă a diavolului împotriva noastră este mândria” (Sf. Antonie cel Mare). Smerenia este singura virtute care nu poate să fie alterată de ispita diavolească, deoarece este plină de har dumnezeisc, iar Mântuitorul ne spune: "Învăţaţi-vă de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihna sufletelor voastre" (Matei 11, 29)
Iubiţi credincioşi, să ascutăm îndemnul Sf. Apostol Pavel care în epistola către Efeseni spune: “Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului.” (Ef. 6, 11).
Aşadar nu staţi nepăsători în faţa ispitelor diavolului, ci pregătiţi-vă să-l înfruntaţi cu armele descrise mai sus: Sfintele Taine, postul, rugăciunea, Sfânta Cruce şi smerenia şi astfel vă veţi apropia de Dumnezeu, îl veţi avea ca aliat în lupta cu diavolii, după cum spune Sf. Iacov: “Apropiaţi-vă de Dumnezeu şi El se va apropia de voi”. (Iacov 4, 8).
Să vă ajute bunul Dumnezeu să vă întoarceţi acasă mai bogaţi sufleteşte, mai înduhovniciţi, mai buni, mai îngăduitori cu aproapele şi mai atenţi la ispitele diavolului, iar la Judecata de Apoi să auziţi cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. (Matei 25, 34).     AMIN.

joi, 17 iunie 2010

Nu te speria de criza în care se afundă lumea!

În acest sens, Sfânta Scriptură ne spune: "Domnul nu lasă să piară de foame sufletul celui drept; însă el respinge lăcomia celor fără de lege"(Pilde 10, 3).
"Să nu fim puţini credincioşi, nici mici la suflet, căci Cel ce a făgăduit Împărăţia Cerurilor şi atâtea bunătăţi, apoi cum nu ne va da cele de aici? Să nu poftim lucruri de prisos, ci să iubim simplitatea, şi atunci veşnic ne vom îmbogăţi. Să cerem acoperământ trupului şi hrană, şi atunci de toate ne vom bucura, şi de aceasta, ca şi altele mai mari. Dar dacă poate tu eşti scârbit şi cauţi spre pământ, apoi aş voi să-ţi arăt sufletul celui care te-a nedreptăţit, cum se face pulbere după biruinţa lui asupra ta. De altfel, aşa este păcatul; întrucât este lucrare, el îţi aduce oarecare plăcere - dar după ce s-a sfârşit, atunci mica plăcare zboară şi în locul ei intră nemulţumirea şi tristeţea. Aceasta pătimim şi când batjocorim pe cineva, iar după aceea suntem mustraţi de conştiinţă. Dumnezeu nu a pus răsplata celui ce ţi-a făcut rău în pedeapsa lui, căci atunci n-ar fi vreun mare lucru. Mulţi cred că ar fi o mângâiere pentru dânşii când văd pe prigonitorul lor pedepsit, fiindcă atunci cred că au luat înapoi de la acela tot ce le răpise. Însă Dumnezeu nu a pus răsplata în aceasta. Voieşti poate a şti câte bunătăţi vei moşteni? Îţi deschide cerul întreg, te face împreună cetăţean cu sfinţii, te pregăteşte a sta împreună cu ei în aceeaşi ceată, te izbăveşte de păcate, te încununează cu dreptatea. Dacă cei ce iartă pe cei ce le greşesc iau iertarea păcatelor, dar încă cei ce nu numai că iartă, ci chiar mai dau şi altele cu îmbelşugare, de ce binecuvântare nu se vor învrednici? Deci să nu suferi lipsit de curaj, ci încă te şi roagă pentru cel ce te-a nedreptăţit, căci şi aceasta o faci tot pentru tine. Ţi-a luat averea? Câtă avere n-ai da ca să ţi se ierte păcatele?" Dar tocmai aceasta se petrece acum cu tine, căci dacă suferi cu bărbăţie şi nu blestemi pe prigonitorul tău, ţi-ai pus pe cap o cunună strălucită. Şi cuvântul acesta nu este al meu, ci al lui Hristos, care zice: "Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri"(Matei 5, 44-45)" (Sf. Ioan Gură de Aur)

marți, 15 iunie 2010

Omul l-a uitat pe Dumnezeu

"Eva s-a înşelat cu rodul oprit, şi iată că întreaga omenire a căzut în înşelarea vieţii, şi cu toţi au început să se înşele, şi femeia însăşi a devenit obiect de înşelare prin frumuseţea ei trupească, şi totul, totul a devenit pentru om obiect de înşelare: şi mâncarea şi băutura, şi îmbrăcămintea, şi banii, şi toate jocurile, şi distracţiile, şi vietăţile - câinii, pisicile, păsările: de toate s-a împătimit omul, şi Dumnezeu a devenit uitat în inimi, depărtat, dispreţuit şi hulit. Dumnezeu S-a îndepărtat din inimile omeneşti şi nu împărăţeşte în ele, fiindcă în ele împărtăşeşte duhul viclean a toată înşelarea şi înstrăinarea de Ziditor - satana; omul s-a făcut atelier al diavolului care clădeşte în el toată înşelăciunea, tot răul. Hristos Răscumpărătorul a venit pe pământ tocmai pentru a smulge pe om din această înşelare pierzătoare şi a reaşeza în el chipul lui Dumnezeu şi asemănarea lui Dumnezeu şi a-l face făptură nouă şi a-l uni iarăşi cu Dumnezeu." (Sf. Ioan de Kronstadt, Spicul viu)

marți, 8 iunie 2010

Martiri şi sfinţi pe pământ românesc (2) - Nicandru şi Marcian

"Martirologiul siriac pomeneste, ca martir tomitan, la 5 iunie, pe Marcian si alti martiri. In Martirologiul hieroymian Marcian e pomenit impreuna cu alti doi martiri: Nicandru si Apoloniu, dar toti trei sint localizati in Egipt ("in Aegypto Marciani, Nicandri et Apolloni, quorum gesta habentur"), ceea ce a facut pe unii aghiografi sa creada ca ar fi vorba de martiri egipteni, si anume din Alexandria, cum precizeaza o traducere latina a Martirologiului hieronymian, martiri care ar fi fost sarbatoriti si la Tomis42. Alti istorici opineaza insa ca localizarea acestor sfinti in Egipt ar proveni dintr-o eroare de transcriere a copistilor de manuscrise, care au scris sau au citit Thmuis (localitate in Egipt) in loc de Thomis43. Mai aproape de adevar credem ca se afla istoricul J. Zeiler (op. cit., p. 118), care precizeaza ca Marcian si Nicandru sint cei doi soldati romani din armata imperiala de la Dunare care au suferit martiriul la Durostor, in persecutia lui Diocletian si Galeriu, la 27 (ori 17) iunie 298 si care era foarte natural sa fie cinstiti si la Tomis, fiind vorba de orase relativ apropiate, ale aceleiasi provincii romane. Sinaxarele din mineiele ortodoxe pastreaza pina azi amintirea lor la 8 iunie, fara sa precizeze locul patimirii44."  

42. H. Delehaye, "Propylaeum ad Acta Sanctorum Novembris",Bruxelles, 1902, col. 40-41. Cf. si sinaxarul din Mineiul rom. pe septembrie ziua 13 (ed. IV, Bucuresti 1973,, p. 270-271.
43. Pr. Prof. I. Ramureanu,
Sfinti si martiri la Tomis - Constanta in rev. "Biserica Ortodoxa Romana", an. 1969, nr. 9-10, supra, p. 990.
44. Vezi si Dr. Gherasim Timus,
Dictionar agiografic, cuprinzind pe scurt vietile sfintilor, Bucuresti, 1898, p. 258.

vineri, 4 iunie 2010

Martiri şi sfinţi pe pământ românesc (1) - Filippos, Zoticos, Attalos si Kamasis

"La 4 iunie, Martirologiul siriac indica pomenirea la Noviodunum a martirului Filip, la care Martirologiul hieronymian adauga pe Zoticus, Attalus, Euticos (Evtichie), Kamasis, Quirinus (Quirina), Iulia, Saturnina (Saturnius), Galdunus, Ninnita, Fortunio si alti 25, ale caror nume nu ni se arata 80. Patru din grupul acestor martiri si anume: Filippos, Zoticos, Attalos si Kamasis - pe care aghiografii ii identificau pina nu de mult cu diferiti martiri din alte parti 81, suntnt de fapt martirii locali, de la Noviodunum, ale caror oseminte s-au descoperit de curind (septembrie 1971) in martyrion-ul (cripta) de sub altarul bazilicii paleocrestine din satul Niculitel (la 10 km sud de Noviodunum (Isaccea de azi), de unde au fost duse la minastirea Cocoş, din apropiere, unde se afla acum 82. Desi au patimit la Noviodunum, numele lor indica o provenieinta orientala, probabil microasiatica, dar pot fi foarte bine si din Moesia, Tracia ori alta dintre provinciile sud-dunarene ale imperiului roman. Dupa parerile istoricilor si arheologilor romani cei mai competenti, ei au suferit moarte martirica in persecutia lui Diocletian si Galeriu (303-304) ori cea a lui Liciniu (319-323), din care provin majoritatea martirilor din Scitia Mica si din orasele de la sudul Dunarii, unde stim ca aceste ultime persecutii au fost deosebit de violente. Fie ca au fost inmormintati de la inceput la Niculitel, fie ca au fost adusi aici mai tirziu, spre a fi feriti de furia devastatoare a gotilor si a hunilor, peste mormintul lor comun s-a construit - probabil in a doua jumatate a secolului IV ori la inceputul secolui urmator - martyrion-ul descoperit acum (pe peretii caruia sunt inscrise si numele lor) cu bazilica de deasupra lui 83. E foarte putin probabila ipoteza mortii lor martirice in timpul persecutiei lui Atanaric (a doua jumatate a secoluli IV), in Gotia (Dacia Traiana), de unde ar fi fost adusi si inmormintati in dreapta Dunarii 84. Intemeiati pe confirmarea existentei celor patru martiri de la Noviodunum prin senzationala descoperire a osemintelor lor la Niculitel, credem ca nu avem nici un motiv sa ne indoim de adevarul istoric al informatiilor date de vechile martirologii; presupunem deci, ca si ceilalti martiri pomeniti in ele la 4 iunie si enumerati aci sunt tot martiri locali, care au patimit odata cu cei patru, in persecutia lui Diocletian (303-305) sau in cea a lui Liciniu (319-320)."

80. Pentru acest grup, vezi izvoarele citate si interpretate corect la I. Barnea, Martyrion-ul de la Niculitel, in rev. "Biserica Ortodoxa Romana", 1973, 1-2, p. 220-221; Acelasi, O importanta descoperire arheologica..., p. 73. Cf. si C. Erbiceanu, Ulfila... p. 79 (cu unele deformatii de nume).

81. Vezi, de ex., J. Zeiller, op. cit., p. 119 si H. Delehaye, Saints de Thrace..., p. 273; Acelasi, Coment, la Mart. Hieronymian din ed. H. Quentin, Bruxelles 1931, p. 302-304.

82. Literatura principala despre acestia, publicata pina acum: V. H. Baumann, Bazilica cu "martyricon" din epoca romanitatii tirzii descoperita la Niculitel, in "Bulet Monum. Ist. 41(1972), nr. 2, p. 17-26; Pr. Prof. I. Ramureanu, Martirii crestini de la Niculitel, descoperiti in 1971, in rev. "Biserica Ortodoxa Romana", an. 1973, nr. 3-5, p. 464-471; I. Barnea, Martyrionul de la Niculitel, in rev. "Biserica Ortodoxa Romana", 1973, 1-2, p. 218-228; Acelasi, O importanta descoperire arheologica...., p. 70-79; P. Diaconu, Despre data patimirii lui Zotikos, Attalos, Kamasis si Philippos, in "Studii si cerc. De ist. veche", 24 (1973), nr. 4, p. 633-641; P. Nasturel, Quatre martyres de Noviodunum (Scythie Mineure), in "Analecta Bollandiana", 91 (1973), 1-2, p. 5-8.

83. Pentru aceasta opinie: I. Barnea, ambele studii cit. supra: P.S. Nasturel, op. cit., supra; Pr. Prof. I Ramureanu, op. cit., supra, p. 470-471.

84. Ipoteza aceasta a fost sustinuta de: V.H. Baumann, ambele studii citate la n. 82 si P. Diaconu, op. cit., la nota 82.

Păcatul mândriei

"Nu există păcat mai mare decât mândria, care este o deplină lipsire de harul lui Dumnezeu: "Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har"(Iac 4, 6). Însă cel mândru nici pe sine nu se socoteşte păcătos, nici altora nu le îngăduie să-i scoată în evidenţă păcatele. El nu rabdă observaţiile. Într-atât la orbit mândria pentru păcatele lui. În noaptea întunecoasă noi nu vedem lucrurile care ne înconjoară, însă, în ciuda acestui fapt, ele se află în jurul nostru. Faptul că noi nu le vedem nu înseamnă că acestea nu există. Este îndeajuns să ne ciocnim de ele ca să ne convingem de existenţa lor. Tot astfel este şi în viaţa duhovnicească. Dacă noi nu ne vedem păcatele noastre, fie din pricina mândriei, fie din pricina grozavei împietriri în păcat, nu înseamnă că nu avem păcate. Când ne izbim de ele şi suferim din cauza lor, ne vom încredinţa că există, că sunt în noi, că ele creează un întuneric duhovnicesc în inimile noastre şi ne pricinuiesc toate durerile şi pătimirile" (Arhim. Serafim Alexiev, Vederea păcatelor noastre)

joi, 3 iunie 2010

Hirotonia

Canonul 2 apostolic: "Preotul să se hirotonească de către un episcop, la fel şi diaconul şi ceilalţi clerici"

miercuri, 26 mai 2010

Avva Macarie Egipteanul

Povestit-a despre sine avva Macarie, zicand: cand eram mai tanar si sedeam la chilie in Egipt, m-au apucat si m-au facut cleric in sat. Si nevrand sa primesc, am fugit la alt loc. Si a venit la mine un mirean cucernic si lua rucodelia mea si-mi slujea mie. Apoi s-a intamplat din ispita diavoleasca de a cazut in pacat o fata si luand in pantece, era intrebata cine este cel ce a facut aceasta. Iar ea zicea: pustnicul! Iar ei iesind, m-au prins in sat si au spanzurat de grumajii mei oale afumate si urechi de vase si m-au purtat in vileag prin sat pe ulita, batandu-ma si zicand: acest calugar a stricat pe fata noastra, luati-l, luati-l! Si m-au batut incat putin de n-am murit. Si venind unul din batrani, a zis: pana cand bateti pe acest calugar strain. Iar cel ce-mi slujea, urma dupa mine rusinandu-se, caci era ocarandu-l pe el foarte si zicand: iata sihastrul pe care tu il marturiseai, ce a facut! Si au zis parintii ei: nu-l slobozim pana ce nu va da chezasie ca o va hrani pe dansa. Si am zis slujitorului meu si m-a luat in chezasie. Si mergand la chilia mea, am dat lui cate cosnite aveam, zicandu-i: vinde-le si le da femeii mele sa manance! Si ziceam in gandul meu: Macarie, iata ti-ai gasit tie femeie. Trebuie sa lucrezi putin mai mult ca sa o hranesti. Si lucram ziua si noaptea si ii trimeteam ei. Si cand a venit vremea ticaloasa sa nasca, a petrecut multe zile chinuindu-se si nu nastea. Si i-au zis ei: ce este aceasta? Iar ea a zis: eu stiu ca pe pustnicul acela l-am napastuit si mintind l-am invinuit. El nu este vinovat, ci cutare tanar. Si venind cel ce imi slujea bucurandu-se, zicea ca n-a putut sa nasca fata aceea pana ce nu a marturisit zicand ca nu are vina pustnicul, ci a mintit asupra lui. Si iata, tot satul va sa vina aici cu slava si sa se pocaiasca inaintea ta.
Iar eu auzind acestea, ca sa nu ma supere oamenii, m-am sculat si am venit aici la Schit. Acesta este inceputul pricinei pentru care am venit aici.

joi, 6 mai 2010

Rânduiala Sfântului Botez

Slujba botezului este alcătuită din 2 părţi:
a)      Partea premergătoare (introductivă) a catehumenului
b)      Botezul propriu-zis şi mirungerea
a)      Preotul, cu epitrahil:
                                                                          i.      citeşte rugăciunea de primire în rândul catehumenilor
                                                                        ii.      citeşte cele 4 rugăciuni de exorcizare
-          2 spre apus
-          2 spre răsărit
                                                                      iii.      Unirea cu Hristos şi mărturisirea credinţei
                                                                      iv.      Rugăciunea de primire a candidatului la botez
b)      Rânduiala botezului propriu-zis şi a Mirungerii are etapele:
                                                                          i.      Cădirea împrejurul cristelniţei şi a mesei
                                                                        ii.      Binecuvântarea de început
                                                                      iii.      Sfinţirea apei de botez
                                                                      iv.      Binecuvântarea untdelemnului bucuriei şi ungerea pruncului cu el (ungerea prebaptismală)
                                                                        v.      Afundarea în apă – partea principală a slujbei botezului
                                                                      vi.      Ungerea cu Sf. Mir
                                                                    vii.      Ritualul înconjurării mesei şi a cristelniţei
                                                                  viii.      Citirea Apostolului şi a Evangheliei
                                                                      ix.      Ritualul spălării pruncului (3 rugăciuni)
                                                                        x.      Ritualul tunderii părului (2 rugăciuni)
                                    xi.  Ectenia întreită şi otpustul