Duminica a 7-a după Rusalii (vindecarea a doi orbi şi a unui mut în Capernaum) (Mt. 9, 27-35)

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

“După credinţa voastră, fie vouă!”

În duminica a 7-a după Rusalii, ne este prezentată pericopa evanghelică de la Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei, în care Iisus vindecă doi orbi şi un mut, aflaţi în oraşul Capernaum.

Plecând Iisus de acolo, doi orbi se ţineau după El strigând şi zicând: Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David. 

După ce a intrat în casă, au venit la El orbii şi Iisus i-a întrebat: Credeţi că pot să fac Eu aceasta? Zis-au Lui: Da, Doamne! 

Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: După credinţa voastră, fie vouă! 

Şi s-au deschis ochii lor. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeţi, nimeni să nu ştie. 

Iar ei, ieşind, L-au vestit în tot ţinutul acela. 

Şi plecând ei, iată au adus la El un om mut, având demon. 

Şi fiind scos demonul, mutul a grăit. Iar mulţimile se minunau zicând: Niciodată nu s-a arătat aşa în Israel. 

Dar fariseii ziceau: Cu domnul demonilor scoate pe demoni. 

Şi Iisus străbătea toate cetăţile şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor. (Matei 9, 27-35)

Prezenţa lui Hristos în mijlocul oamenilor reprezenta pentru aceştia un fapt fără precedent în istorie, un privilegiu. Ei erau conştienţi că prin puterea Sa, Hristos, le poate vindeca orice suferinţă. Ei veneau la El cu inima deschisă şi cu o credinţă de netăgăduit. Cei care îi cereau ajutorul, indiferent de ce boală sufereau, că erau şchiopi, orbi, muţi, îndrăcăţi, credeau cu toată fiinţa lor că Hristos îi poate vindeca pentru că recunoşteau dumnezeirea Lui. Aşa erau şi cei doi orbi din Evanghelia de astăzi. Chiar dacă ochii trupului le erau închişi, ei vedeau cu ochii sufletului dumnezeirea Mântuitorului Iisus Hristos: “Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David” strigau cei doi, iar când Iisus i-a întrebat “Credeţi că pot să fac Eu aceasta?” ei au spus “Da, Doamne!”  Iată iubiţi credincioşi ce credinţă statornică au avut cei doi. Ei chiar dacă nu-l vedeau pe Hristos, credinţa din inima lor i-a făcut să-L simtă pe Fiul lui Dumnezeu, care le-a grăit apoi: “După credinţa voastră, fie vouă!”

Orbii din Evanghelia de astăzi au credinţă cu adevărat mântuitoare, care angajează adâncul sufletelor lor, inima, deoarece îl recunosc pe Hristos şi îndeplinesc cuvintele Sfântului Ioan Evanghelistul: “Cel ce crede în Fiul are viaţă veşnică” (In. 3, 36).

Cei doi orbi simţeau dumnezeirea lui Hristos, vedeau cu ochii sufletului că El este izbăvirea lor. Iată, orbi fiind ei vedeau. Sunt şi oameni care deşi nu au defecte fizice, au sufletul bolnav şi inima împietrită, astfel încât nu vor să recunoască minunile săvârşite de Mântuitorul, minuni fără precedent în istoria neamului omenesc. Aceştia sunt cărturarii şi fariseii, care ziceau plini de ură: “Cu domnul demonilor scoate pe demoni”. Cu alte cuvinte, în loc să tresalte şi să se bucure că sunt martorii acestor minuni, ei se ridică împotriva lui Hristos şi-L acuză că vindecă neputinţele oamenilor cu puterea satanei. Acuzele lor sunt nefondate şi nu au nici o logică: dacă Satana ar alunga pe Satana, cu siguranţă s-ar produce dezbinare între diavoli, pierzându-se puterea lor de dominaţie asupra oamenilor. De această dată Mântuitorul nu răspunde fariseilor, ci lasă minunile să vorbească.

Avem de învăţat de la aceşti doi orbi că trebuie să ştim ce cerem şi să credem că vom dobândi ceea ce vom cere. Ei au cerut milă de la Fiul lui Dumnezeu. Ei au dat dovadă de pocăinţă, au venit cu inimă înfrântă şi smerită la Hristos, iar El s-a milostivit şi le-a dat vindecare. Hristos i-a tămăduit datorită credinţei lor.

Sfânta Evanghelie de astazi ne arată cât de importantă este virtutea credinţei. Credinţa alături de nădejde şi iubire îl apropie pe credincios prin intermediul harului dumnezeiesc de izvorul vieţii religioase, de Dumnezeu.

Cel care dă prima definiţie credinţei este Sf. Apostol Pavel: Iar credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute. (Ev. 11, 1). Astfel "credinţa devine baza de unde se porneşte spre cele nădăjduite".

Sfântul Chiril al Ierusalimului spune despre credinţă că este ochiul care luminează întreaga conştiinţă şi naşte înţelegerea, după cuvintele proorocului Isaia: “Dacă nu veţi crede, nici nu veţi înţelege” (Isaia 7, 9).

Cei doi orbi au un dialog cu Dumnezeu; Dumnezeu le deschide inima şi mintea înainte să le deschidă ochii; le descoperă harul Său, pentru a-L putea înţelege; ei văd, cu ochii sufletului, că Hristos este Cuvântul întrupat, prin care omul se poate întâlni cu Dumnezeu.

Credinţa după har lucrează cele ce sunt mai presus de om, iar cel care are această credinţă se regăseşte în cuvintele Mântuitorului: “Adevărat zic vouă că oricine va zice acestui munte: Ridică-te şi te aruncă în mare, şi nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ceea ce spune se va face, fi-va lui orice va zice. De aceea vă zic vouă: Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea.” (Mc. 11, 23-24).

Credinţa, presupune şi anumite obligaţii pe care fiecare dintre noi le avem, şi anume: obligaţia de a ne cunoaşte credinţa, iar noi pe măsură ce ne adâncim în credinţă, primim harul dumnezeisc din ce în ce mai bine şi trebuie să creştem în credinţă. Pentru ca cineva să crească în credinţă trebuie să se găsească în Biserică să fie parte integrantă a Trupului lui Hristos, să primească Sfintele Taine.

O altă obligaţie este necesitatea mărturisirii credinţei prin faptă şi vorbă: “Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.” (Mt. 10, 32).

Sfântul Apostol Pavel ne descoperă o altă obligaţie şi anume aceea de a ne păstra credinţa: “Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit” (II Tim. 4, 7).

După ce i-a vindecat pe cei doi orbi, “Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeţi, nimeni să nu ştie”. Mântuitorul dă dovadă de smerenie şi nu doreşte slava oamenilor, nu doreşte slava deşartă. El ştie că slava oamenilor este trecătoare ca vântul, iar un exemplu cât se poate de bun îl avem chiar din viaţa Mântuitorului, pe care în duminica Floriilor mulţimea L-a întâmpinat, la intrarea în Ierusalim, cu Osana Fiul lui David iar peste cinci zile, în Vinerea Patimilor aceeaşi mulţime cerea răstignirea Lui. Aşa cum Hristos n-a căutat slava deşartă aşa să facem şi noi şi să-I urmăm sfatul: “învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima” (Mt. 11, 29).

Tot Mântuitorul ne îndeamnă: “Luaţi aminte ca faptele dreptăţii voastre să nu le faceţi înaintea oamenilor ca să fiţi văzuţi de ei; altfel nu veţi avea plată de la Tatăl vostru Cel din ceruri.  Deci, când faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de oameni”(Mt. 6, 1-2).

Fapte noastre bune trebuie făcute pentru Dumnezeu, nu pentru a fi lăudaţi de oameni, iar pentru a trăi veşnic trebuie să avem credinţă în Hristos, credinţă ce se hrăneşte cu fapte bune.

Şi Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă să fim smeriţi când facem ceva bun aproapelui nostru: “să nu căutăm laudele altora, căci prin aceasta noi batjocorim pe Stăpânul nostru, fiindcă trecem pe lângă dânsul ca şi cum n-ar fi destoinic a ne admira izbândele noastre, şi alergăm la laudele oamenilor… noi uitându-ne la oameni, facem totul de ochii lor, şi chiar în faptele bune nu socotim întru nimic de avea pe Dumnezeu ca admitrator al nostru, ci căutăm aprobarea celor deopotrivă cu noi”.

Tot Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune unul din motivele pentru care Dumnezeu l-a făcut pe om din trup şi suflet: “atunci când este stăpânit de mândrie, omul să se smerească prin neputinţa şi lipsa de valoare a trupului său, iar atunci când îi vin în minte gânduri de înjosire a firii sale omeneşti, să prindă curaj, gândindu-se la valoarea sufletului său nemuritor”.

Aşadar iubiţi credincioşi să deschidem şi noi ochii sufletelor noastre şi să vedem importanţa credinţei şi a smereniei în vieţile noastre, să ne aducem aminte mereu că avem obligaţia de a ne cunoaşte credinţa, necesitatea mărturisirii credinţei prin faptă şi vorbă şi gând şi obligaţia de a ne păstra credinţa indiferent de consecinţe, chiar cu preţul vieţii dacă este nevoie, aşa cum au făcut martirii.

Nu în ultimul rând să vă ajute bunul Dumnezeu să aveţi mereu gând smerit, oricâte fapte bune sau virtuţi aţi avea, deoarece “Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har” (Iacov 4, 6). AMIN.