sâmbătă, 24 octombrie 2009

Omul raţional

"Oamenii se socotesc raţionali însă pe nedrept, căci nu sunt raţionali. Unii au învăţat cuvintele şi cărţile vechilor înţelepţi. Dar raţionali sunt numai aceia care au sufletul raţional, pot să deosebească ce este binele şi ce este răul, se feresc de cele rele şi vătămătoare sufletului şi toată grija o au spre cele bune şi folositoare sufletului; iar acestea le săvârşesc cu multă mulţumire către Dumnezeu. Numai aceştia trebuie să se numească raţionali. Omul cu adevărat raţional are o singură grijă: să asculte de Dumnezeul tuturor şi să-L placă; şi numai la aceasta îşi deprinde sufletul său: cum să-i placă lui Dumnezeu, mulţumindu-i pentru o aşa de mare purtare de grijă şi pentru cârmuirea tuturor, orice soartă ar avea el în viaţă. Pentru că este nepotrivit să mulţumim pentru sănătatea trupului, doctorilor, care ne dau leacuri amare şi neplăcute, iar lui Dumnezeu să nu-I mulţumim pentru cele ce ni se întâmplă cum trebuie, spre folosul nostru şi după purtarea Lui de grijă. Căci în cunoştinţa şi credinţa cea către Dumnezeu stă mântuirea şi desăvârşirea sufletului." (Sf. Antonie cel Mare)

joi, 22 octombrie 2009

Simţurile sufleteşti şi trupeşti

Trebuie să se ştie că omul fiind îndoit, adică constând din suflet şi din trup, îndoite are şi simţurile şi virtuţile acestora. Şi cinci sunt ale sufletului şi cinci ale trupului. Simţurile sufleteşti, pe care întelepţii le numesc şi puteri, sunt acestea: mintea, cugetarea, părerea, închipuirea şi simţirea; iar cele trupeti: vederea, mirosul, auzul, gustul şi pipăitul. Din această pricină îndoite sunt şi virtuţile lor; îndoite şi păcatele. Încît e cu trebuinţă ca tot omul să ştie limpede câte sunt virtutile sufleteşti si câte cele trupeşti; şi care sunt, iarăşi, patimile sufleteşti şi care cele trupeşti. (Sf. Ioan Damaschin, "Cuvânt minunat şi de suflet folositor")

luni, 19 octombrie 2009

Rugăciunea adevărată

"Rugăciunea întotdeauna trebuie să fie înălţarea minţii şi a inimii către Dumnezeu. Când, înălţîndu-se către Dumnezeu, Îl preamărim, Îi mulţumim şi Îl rugăm să ne dăruiască bunuri duhovniceşti, cu conştiinţa şi cu sentimentul măreţiei Lui şi a binefacerilor Lui, şi a milostivirii Lui celei mari, atunci ne rugăm sau ne aflăm în stare de rugăciune. Dacă noi, rostind rugăciuni, nu facem numai să pronunţăm cuvinte, ci avem şi gânduri şi sentimente potrivite, tocmai aceea este rugăciunea adevărată." (Sf. Teofan Zăvorâtul, "Sfaturi Înţelepte")

marți, 13 octombrie 2009

Rugăciunea să vină din inimă!

"Îngrijiţi-vă ca, în timp ce vă rugaţi, rugăciunea să vină din inimă. Rugăciunea este suspinul inimii către Dumnezeu: dacă acesta nu există, nici rugăciunea nu există. Rugăciunea trebuie să se săvârşească cu măsură; nu trebuie să fie lungă, ci mai bine să săvârşiţi una scurtă cu toată atenţia şi simţirea" (Sf. Teofan Zăvorâtul, "Sfaturi înţelepte")

vineri, 9 octombrie 2009

Bună mireasmă



"Tămâie Îţi aducem Ţie, Hristoase Dumnezeul nostru întru miros de bună mireasmă duhovnicească, pe care primind-o întru jertfelnicul Tău cel mai presus de ceruri, trimite-ne nouă harul Preasfântului Tău Duh."

miercuri, 7 octombrie 2009

Depre rugăciune (1)

Rugăciunea este ivirea în inima noastră, unul după altul, a simțămintelor evlavioase către Dumnezeu - simțămintelor defăimării de sine, devotamentului, recunoștinței, slavoslovirii, iertării, căderii cu osărdie înainte Lui, frângerii inimii, supunerii față de voia dumnezeiască. Toată grija noastră trebuie să fie pentru aceea ca în vremea rostirii rugăciunii aceste simțăminte și cele asemenea lor să umple sufletul nostru, așa încât atunci când limba rostește rugăciuni sau urechea le ascultă, iar trupul bate metanii, inima să nu fie pustie, ci în ea să domnescă vreun simțământ care tinde spre Dumnezeu. Când aceste simțăminte există, ceea ce rostim este rugăciune; când nu există, nu este încă rugăciune” (Sf. Teofan Zăvorâtul, ”Știința rugăciunii”)

marți, 6 octombrie 2009

Răbdarea

”Un om oarecare și-a cumpărat o bardă de la un fierar, însă a dorit ca ea să lucească peste tot, asemenea unei lame. Fierarul s-a arătat gata să-i dea luciu, cu o condiție: clientul său să se învoiască să învărtă de roata tocilei. Omul a început să învârtă, iar fierarul apăsa cu toate puterile sale pe suprafața întinsă a bardei de pe tocilă. Aceasta făcea învârtirea foarte obositoare. Din timp în timp, clientul lăsa roata, ca să vadă până unde au ajuns cu lucrul. Dar, spre dezamăgirea sa, constata că înaintau foarte încet. În cele din urmă, sleit de puteri, s-a arătat dispus să-și ia barda așa cum era, fără să o mai facă strălucitoare.
- Mai repede! l-a îndemnat însă fierarul. Continuă să învârți! Puțin câte puțin, o vom face să strălucească. Căci acum e numai pete!”
- E adevărat - a admis cumpărătorul, însă chiar îmi place mai mult cu pete!
Și și-a luat barda și a plecat.
Astfel și mulți creștini, în zilele nostre, izbăvindu-se de greutățile virtuții răbdării, încetează să o mai exerseze și, fără sfială, mărturisesc că ”barda polizată cu pete le place mai mult”” (Arhim. Serafim Alexiev, ”Tâlcuire la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul”)

luni, 5 octombrie 2009

Trândăvia (1)

”Trândăvia se manifestă atât trupește, cât și duhovnicește. Trândăvia trupească se manifestă prin a irosi această vreme de aur fără a face nimic, în plăceri deșarte, în băutură, jucând table ori cărți, ori în nesăvârșirea unei munci folositoare; iar trândăvia duhovniceasă constă în faptul de a pierde vremea noastră de pocăință cu săvârșirea diferitelor păcate. Dacă lenea trupească ne îndepărtează de unirea cu lucrurile bogăției materiale, lenea duhovnicească conduce de-a dreptul către îmbogățirea în vicii” (Arhimandrit Serafim Alexiev, ”Tâlcuire la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul”)