joi, 29 aprilie 2010

Rânduiala şi semnificaţia Proscomidiei


Rânduiala 

Proscomidia:  
- este prima parte a Sfintei Liturghii
- este rânduiala pregătirii şi a binecuvântării Cinstitelor Daruri.
La mănăstiri şi catedrale episcopale proscomidia se săvârşeşte în timpul Ceasurilor I, III, şi VI, care se citesc între Utrenie şi Liturghie.
La bisericile de enorie proscomidia se face în timpul Utreniei.
Proscomidia se sevârşeşte toată în sfântul altar, (în partea de nord-vest a acestuia, la proscomidiar) şi e săvârşită în întregime de preot.
                       
PĂRŢILE PRINCIPALE ALE PROSCOMIDIEI

a)      Ritualul pregătirii liturghisitorilor
                                                                                      i.      Închinarea şi sărutarea icoanelor
                                                                                    ii.      Îmbrăcarea veşmintelor
                                                                                  iii.      Spălarea mâinilor
                               b)    Binecuvântarea (precedată de metanii şi troparul „Răscumpăratu-ne-ai pe noi din blestemul Legii...”)
c)      Ritualul scoaterii (pregătirii) Agneţuluidin prima prescură
d)     Ritualul pregătirii potirului (se pune vin şi apă cel mult ¼, face semnul binecuvântării deasupra potirului şi-l acoperă cu un acoperământ mic)
e)      Ritualul scoaterii şi aşezării miridelor
a.       Mirida Născătoarei de Dumnezeu (Panaghia, Bogorodicina) – din a doua prescură
b.      Miridele sfinţilor (cele 9 cete) – din a treia prescură
                                                                                      i.      Sfântul Ioan Proorocul
                                                                                    ii.      Ceilalţi Sfinţi Prooroci
                                                                                  iii.      Sfinţii Apostoli
                                                                                  iv.      Sfinţii Ierarhi
                                                                                    v.      Sfinţii Mucenici şi Muceniţe
                                                                                  vi.      Sfinţii mari pustnici
                                                                                vii.      Sfinţii fără de arginţi
                                                                              viii.      Sfinţii Ioachim şi Ana, sfântul zilei şi toţi sfinţii
                                                                                  ix.      Sfântul autor al Liturghiei pe care o săvârşim
c.       Miridele pentru vii (începând cu cele 3 miride speciale) – din a patra prescură
                                                                                      i.      Pentru episcopul locului (prima miridă specială)
                                                                                    ii.      Pentru conducătorii statului (a doua miridă specială)                
                                                                                  iii.      Pentru ctitori (a treia miridă specială)
                                                                                  iv.      Pentru vii
                                                                                    v.      Pentru sine
                                                                                  vi.      Pentru cererea specială, dacă este 
d.      Miridele pentru morţidin a patra prescură
e.    Mirida pentru sine (şi, dacă e cazul, miridele speciale pentru trebuinţele diferite)         
f)       Acoperirea Darurilor (acoperământul discului, acoperământul potirului, acoperământul cel mare (Aerul), cu care acoperă şi discul şi potirul)
g)      Tămâierea (cădirea) şi Rugăciunea pentru binecuvântarea Darurilor (Rugăciunea Proscomidiei)
h)      Apolisul şi cădirea finală (a Darurilor, a Sfintei Mese şi a întregului altar, cu rostirea troparului „În mormânt cu trupul...”)

 Putem scoate miride atât timp cât Darurile sunt la Proscomidiar, adică până la Heruvic
Pomelnicele sosite după ieşirea cu Darurile se pomenesc la proscomidiar în timpul Axionului, dar fără să mai scoată miride.
Pomelnicele primite după Axion se vor pomeni la Liturghia următoare.

Semnificaţia:

De ce se foloseşte pâine şi vin?
-          Însuşi Mântuitorul, la Cina cea de taină, când a întemeiat Sf. Euharistie a folosit vin şi pâine
-          Pâinea este simbolul trupului omenesc
-          Sângele este simbolul sângelui
-          Pâinea şi vinul sunt obţinute prin truda şi sudoarea omului, ceea ce le dă o valoare deosebită ca materie de jertfă
-          Pâinea, făcută din boabe de grâu strânse laolaltă şi vinul rezultat din zdrobirea, în acelaşi teasc, a ciorchinilor de struguri simbolizează unitatea spirituală care îi leagă între ei pe membrii Bisericii, ei devenind un singur trup: Trupul tainic al Domului, adică Biserica
-          Apa astâmpără setea şi ajută la curăţenia corporală a omului şi simbolizează pe credincioşii laici, iar amestecarea ei cu vinul înseamnă încorporarea acestora la Hristos.
De ce se foloseşte pâine dospită?
-          O astfel de pâine a folosit Mântuitorul în Joia Mare
-          Pâinea dopită simbolizează mai bine sufletul desăvârşit şi întruparea desăvârşită a Domnului, fiind făcută din 3 elemente:
o   Făina cu aluat – sufletul
o   Apa – botezul
o   Sarea – gândul şi învăţătura Cuvântului
-          Ca să ne deosebim de evrei, care-şi fac Paştile cu azimă
-          În jertfa lui Melchisedec s-a adus tot pâine dospită
Pâine se aduce sub formă de prescuri: rotunde, cu 3, 4 sau 5 cornuri.
                        Spălarea mâinilor preotului simbolizează curăţia trupească şi sufletească a liturghisitorului 

      (Pr. Ene Branişte, Liturgica Specială

marți, 27 aprilie 2010

Sufletul este mai preţios decât trupul

"Timpul este pasărea care te împodobeşte cu pene colorate, însă, la vreme, va reveni să-şi adune ale sale. Dacă îţi vei fi legat sufletul tău prea mult de pene, timpul va smulge împreună cu penele şi sufletul. O cât de urâtă va fi goliciunea ta!" (Sf. Nicolae Velimirovici, Învăţături despre bine şi rău)

duminică, 25 aprilie 2010

Hotărârile celor şapte sinoade ecumenice pot fi considerate ca o continuare a Sfintei Scripturi

"Sinoadele au preluat sarcina de a păstra şi a stabili
Tradiţia scrisă şi orală, au dat formă scrisă adevărurilor
care doar prin Biserica întreagă se pot concepe, prin
adunarea întru iubire a acesteia şi nicidecum din partea
unui membru singular al Bisericii. Astfel au apărut
dogmele Sfintei Treimi şi cea a celor două naturi ale
Domnului Hristos. Acestea nu se pot înţelege cu gândirea
omenească. Dar înţelegerea omenească nu are nici atâta
putere şi nici atâta importanţă pentru a face un adevăr de
credinţă dependent de ea.
Hotărârile celor şapte sinoade ecumenice, recunoscute
de către întreaga Biserică în catolicitatea (universalitatea)
sa, pot fi considerate ca o continuare a Sfintei
Scripturi
. Acestea zidesc pe aceeaşi Tradiţie trăită ca şi
evangheliile sau epistolele apostolilor şi în acelaşi fel se
sprijină pe temelia recunoaşterii de către întreaga
Biserică. Prin aceasta şi-au însuşit o calitate de veşnică şi
neştearsă îndreptăţire: sunt canonice
. Canonicitatea: un fel
de forme şablon, formulate cu conştiinciozitate de
conştiinţa Bisericii. Dar în nici un caz legi, în accepţiune
juridică.
De aici face parte mai ales simbolul de credinţă
niceo-constantinopolitan
. La Sinodul din Efes, din anul
431, acest crez s-a decretat de neschimbat, şi astfel rămas:
neschimbat; singura formulare scrisă a credinţei în
ortodoxie.
Începând din secolul al VI-lea a răsunat
neschimbat, zilnic, la fiece liturghie
. El este şi rămâne
coloana vertebrală a credinţei, pentru intruşi, neabordabil,
dar un adevăr sublim şi de necontestat pentru credinciosul
Bisericii sale.

Această mărturisire de credinţă şi hotărârile celor
şapte sinoade ecumenice, în afară de Scriptura însăşi,
reprezintă stânca pe care stă credinţa Bisericii.
Expresia
scrisă a acestora apare mai ales în slujbele religioase, a
căror formă finală s-a desăvârşit în aceste veacuri
creatoare, cât şi în operele sfinţilor părinţi. Tot ce s-a mai
scris sub formă de cateheze sau mărturisiri de credinţă -
ca de exemplu cea a lui Petru Movilă, a lui Dositei, a
mitropolitului Filaret, şi altele ca acestea - nu sunt perene,
nu au o importanţă veşnică: au desigur o greutate, dar
redau doar o formă scrisă a credincioşiei unui membru
sau a unei comunităţi, la un moment dat. Aceasta se poate
schimba, poate evolua: vorbeşte despre Adevăr, dar nu
este Adevărul însuşi, cel descoperit de Dumnezeu în
plinătatea Bisericii şi acceptat conştient de aceasta.
Dogmele propriu-zise sunt puţine: adică nimic mai
mult decât Crezul niceo-constantinopolitan. În afara lor
există mult teren liber, lăsat în afara dogmatizării, ca de
exemplu viaţa de apoi şi rugăciunile pentru cei răposaţi,
rugăciunile către Maica Domnului şi către îngeri, tainele,
împărtăşania. Aceste lucruri nu sunt delimitate şi
încadrate fix într-o dogmă." 
(Fritjof Tito Colliander, Credinţa şi trăirea ortodoxiei

miercuri, 14 aprilie 2010

Botezul se săvârşeşte prin trei afundări

Canonul 50 apostolic: "Dacă vreun episcop sau presbiter nu ar săvârşi cele trei afundări ale unei singure sfinţiri (a botezului), ci numai o afundare, aceea care se dă (se practică) întru moartea Domnului, să se caterisească. Pentru că nu a zis Domnul: întru moartea mea botezaţi, ci: "mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-i pe ei în numele Tatălui şi al Fiului Şi al Sfântului Duh"(Matei 28,19)." 

"Botezul se săvârşeşte în numele Sfintei Treimi, prin trei afundări, iar nu numai printr-o singură afundare, cum fac unii eretici, închipuind prin aceasta doar moartea Domnului. Cine se abate de la această rânduială, dacă este episcop sau presbiter, se supune caterisirii, pentru că prin botez se împărtăşeşte o nouă viaţă în numele Învierii Domnului şi în numele întregii puteri dumnezeieşti şi a lucrării tuturor celor trei feţe ale dumnezeirii, şi nu se îndrumă spre moarte cel ce vine la Hristos."(Arhid. Prof. Dr. N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe)

duminică, 11 aprilie 2010

Sufletele drepţilor şi sufletele păcătoşilor

"Zisu-ne-a noua Sfantul Antonie in invatatura sa, spre folosul nostru: un an am savarsit, rugandu-ma lui Dumnezeu sa-mi descopere locul dreptilor si al pacatosilor.
Iar intr-o noapte m-a strigat oarecare glas de sus, zicandu-mi: Antonie, scoala si vino!
Si stiind eu pe cine mi se cade sa ascult, am iesit si uitandu-ma, am vazut pe cineva ca pe un urias, lung, negru, urat si infricosat stand si ajungand pana la nori, avand mainile intinse in vazduh, sub care era un iezer ca o mare. Si am vazut suflete zburand ca niste pasari si cate treceau de la mainile lungului aceluia, se mantuiau si trecand de acolo, mergeau cealalta cale fara de grija; iar cate erau lovite de mainile lui, se opreau si cadeau in iezerul cel de foc. Si pentru cei ce zburau, scrasnea cu dintii sai, iar pentru cei ce cadeau jos, se bucura.
Si a fost glas catre mine, zicandu-mi: intelege ceea ce vezi! Acestia, pe care-i vezi ca zboara in sus, sunt sufletele dreptilor care nu s-au supus lungului aceluia si merg in Rai. Iar cel lung ce sta, este vrajmasul, care apucandu-i pe cei vinovati, ii opreste si nu-i lasa sa treaca, surpandu-i in iad, caci au urmat voii lui si au fost stapaniti de tinerea de minte de rau." (Pateric)