marți, 27 iulie 2010

Adevărul este unul, veşnic şi de nedespărţit

"Până la Sinodul al 7-lea (Niceea, anul 787) s-a stabilit principiul ,,Sfântul Duh şi noi, precum şi întreaga adunare”: doar toată adunarea catolică (sobornicească)putea, în acelaşi duh, să decidă asupra problemelor care vizează întreaga creştinătate. Era un principiu sfânt, emanat de unitatea iubirii creştine: o oază de lumină într-un spaţiu plin de suferinţă, sângeros şi întunecat. Dar a avut loc o ruptură. O parte a creştinătăţii a introdus o adăugare la crez (Filioque – şi de la Fiul), ceea ce exprimă gândul că Duhul nu purcede de la Tatăl prin Fiul (Ioan XV, 26), ci de la Tatăl şi de la Fiul - ca şi alte învăţături şi tipic bisericesc nou adăugate, fără ca mai întâi să se capete acordul întregii adunări. În loc de acord general, a fost aşezată o singură persoană, episcopul Romei - Papa – ca fiind singură hotărâtoare absolută în problemele de credinţă ale întregii Biserici. Cu aceasta s-a negat principiul apostolic al sobornicităţii. Imediat, prăpastia s-a mărit, până s-a ajuns la inevitabila despărţire a creştinătăţii universale între Răsăritul ortodox şi Apusul papalităţii (în anul 1054), impregnată intens de ambele părţi cu suferinţe omeneşti şi interese pur lumeşti. Dar pentru că adunarea, care să cuprindă întreaga creştinătate, nu mai era posibilă, nu s-au mai putut lua nici hotărâri generale valabile. Urmarea firească a fost că s-a sistat formularea dogmatică. Această formă de transcriere a Sfintei Tradiţii a fost împlinită: după sfătuirea lui Dumnezeu, în sarcina Bisericii a rămas doar veghea asupra acestora. Biserica ortodoxă Răsăriteană nu recunoaşte vreo adăugire sau schimbare (târguială) în ceea ce priveşte cuprinsul şi formularea finală a adevărurilor de credinţă: Adevărul este unul, veşnic şi de nedespărţit. Ca urmare, strădaniile Bisericii trebuie să se îndrepte spre păstrarea cu sfinţenie a Adevărului creştinesc şi predarea nealterată a acestuia. Lui trebuie să i se apere curăţia şi să fie păstrat nepătat de alte amestecuri cu găselniţe omeneşti, de ,,înţelepciunea” lumească şi de tot ce vine de la duhurile rele (Iacob III, 15). Orice încercare - de a-l îndrepta după comoditate, după cerinţele timpului, sau de a-l întina, îndepărta, sau de a descoperi noi ,,adevăruri” şi de a le acorda sfinţenie dogmatică, fără consultarea întregii creştinătăţi - nu poate fi considerată, din punct de vedere ortodox, decât drept mândrie nebună, profanare şi hulire a Duhului Sfânt. În această privinţă, Biserica ortodoxă este, în mod deliberat, conservatoare fără drept de apel.Faptul că nu se şterge, nu se mută, şi nu se clinteşte nimic din ,,hotarul pe care l-au aşezat strămoşii” (Deuteronom XIX, 14) este în sine o caracteristică special a Ortodoxiei: constituie baza ordinii canonice şi administrative. Şi nici o ispită lumească, nici vreo aşa – zisă benevolenţă, sau propunere de reformă, nu pot să determine creştinătatea ortodoxă să renunţe la chemarea sa, pe care o poartă deja în nume: să păstreze şi să vegheze asupra dreptei credinţe şi a dreptei măriri – în greceşte: orto doxia. Simţul păstrător a fost dintotdeauna viu. Prin ,,dreaptă”, nu se are în vedere o noţiune relativă - singura dreaptă dintre mai multe posibilităţi. Biserica este şi rămâne una şi nedespărţită: una sfântă, catolică (sobornicească) şi apostolească. Celelalte organizaţii religioase şi indivizi, având mărturisiri de credinţă alcătuite cu de la sine putere, se află în afara acesteia, ,,iar pe cei dinafară îi va judeca Dumnezeu” (1 Corinteni V, 13). Şi, în general, conform ortodoxiei, parapetul omenesc nu duce la cer. Omul este limitat, dar acolo sus este nesfârşirea: libertatea iubirii, vie şi veşnic lucrătoare." (Colliander Tito, Credinţa şi trăirea ortodoxiei)

luni, 26 iulie 2010

Rugăciunea

Sfinţii Parinţi numesc rugăciunea de noapte „de aur” pentru ca noaptea mintea se poate ruga fara gânduri si imaginatii. În schimb, rugăciunea de dimineaţă o numesc „de argint” fiind amestecată cu oarecare griji şi gânduri, iar cea din timpul zilei o numesc „de aramă” pentru mulţimea grijilor şi a gândurilor pamânteşti care slăbesc mult puterea rugăciunii.

duminică, 11 iulie 2010

Duminica a 7-a după Rusalii (vindecarea a doi orbi şi a unui mut în Capernaum) (Mt. 9, 27-35)

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

“După credinţa voastră, fie vouă!”

În duminica a 7-a după Rusalii, ne este prezentată pericopa evanghelică de la Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei, în care Iisus vindecă doi orbi şi un mut, aflaţi în oraşul Capernaum.

Plecând Iisus de acolo, doi orbi se ţineau după El strigând şi zicând: Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David. 
După ce a intrat în casă, au venit la El orbii şi Iisus i-a întrebat: Credeţi că pot să fac Eu aceasta? Zis-au Lui: Da, Doamne! 
Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: După credinţa voastră, fie vouă! 
Şi s-au deschis ochii lor. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeţi, nimeni să nu ştie. 
Iar ei, ieşind, L-au vestit în tot ţinutul acela. 
Şi plecând ei, iată au adus la El un om mut, având demon. 
Şi fiind scos demonul, mutul a grăit. Iar mulţimile se minunau zicând: Niciodată nu s-a arătat aşa în Israel. 
Dar fariseii ziceau: Cu domnul demonilor scoate pe demoni. 
Şi Iisus străbătea toate cetăţile şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor. (Matei 9, 27-35)

Prezenţa lui Hristos în mijlocul oamenilor reprezenta pentru aceştia un fapt fără precedent în istorie, un privilegiu. Ei erau conştienţi că prin puterea Sa, Hristos, le poate vindeca orice suferinţă. Ei veneau la El cu inima deschisă şi cu o credinţă de netăgăduit. Cei care îi cereau ajutorul, indiferent de ce boală sufereau, că erau şchiopi, orbi, muţi, îndrăcăţi, credeau cu toată fiinţa lor că Hristos îi poate vindeca pentru că recunoşteau dumnezeirea Lui. Aşa erau şi cei doi orbi din Evanghelia de astăzi. Chiar dacă ochii trupului le erau închişi, ei vedeau cu ochii sufletului dumnezeirea Mântuitorului Iisus Hristos: “Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David” strigau cei doi, iar când Iisus i-a întrebat “Credeţi că pot să fac Eu aceasta?” ei au spus “Da, Doamne!”  Iată iubiţi credincioşi ce credinţă statornică au avut cei doi. Ei chiar dacă nu-l vedeau pe Hristos, credinţa din inima lor i-a făcut să-L simtă pe Fiul lui Dumnezeu, care le-a grăit apoi: “După credinţa voastră, fie vouă!”
Orbii din Evanghelia de astăzi au credinţă cu adevărat mântuitoare, care angajează adâncul sufletelor lor, inima, deoarece îl recunosc pe Hristos şi îndeplinesc cuvintele Sfântului Ioan Evanghelistul: “Cel ce crede în Fiul are viaţă veşnică” (In. 3, 36).
Cei doi orbi simţeau dumnezeirea lui Hristos, vedeau cu ochii sufletului că El este izbăvirea lor. Iată, orbi fiind ei vedeau. Sunt şi oameni care deşi nu au defecte fizice, au sufletul bolnav şi inima împietrită, astfel încât nu vor să recunoască minunile săvârşite de Mântuitorul, minuni fără precedent în istoria neamului omenesc. Aceştia sunt cărturarii şi fariseii, care ziceau plini de ură: “Cu domnul demonilor scoate pe demoni”. Cu alte cuvinte, în loc să tresalte şi să se bucure că sunt martorii acestor minuni, ei se ridică împotriva lui Hristos şi-L acuză că vindecă neputinţele oamenilor cu puterea satanei. Acuzele lor sunt nefondate şi nu au nici o logică: dacă Satana ar alunga pe Satana, cu siguranţă s-ar produce dezbinare între diavoli, pierzându-se puterea lor de dominaţie asupra oamenilor. De această dată Mântuitorul nu răspunde fariseilor, ci lasă minunile să vorbească.
Avem de învăţat de la aceşti doi orbi că trebuie să ştim ce cerem şi să credem că vom dobândi ceea ce vom cere. Ei au cerut milă de la Fiul lui Dumnezeu. Ei au dat dovadă de pocăinţă, au venit cu inimă înfrântă şi smerită la Hristos, iar El s-a milostivit şi le-a dat vindecare. Hristos i-a tămăduit datorită credinţei lor.
Sfânta Evanghelie de astazi ne arată cât de importantă este virtutea credinţei. Credinţa alături de nădejde şi iubire îl apropie pe credincios prin intermediul harului dumnezeiesc de izvorul vieţii religioase, de Dumnezeu.
Cel care dă prima definiţie credinţei este Sf. Apostol Pavel: Iar credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute. (Ev. 11, 1). Astfel "credinţa devine baza de unde se porneşte spre cele nădăjduite".
Sfântul Chiril al Ierusalimului spune despre credinţă că este ochiul care luminează întreaga conştiinţă şi naşte înţelegerea, după cuvintele proorocului Isaia: “Dacă nu veţi crede, nici nu veţi înţelege” (Isaia 7, 9).
Cei doi orbi au un dialog cu Dumnezeu; Dumnezeu le deschide inima şi mintea înainte să le deschidă ochii; le descoperă harul Său, pentru a-L putea înţelege; ei văd, cu ochii sufletului, că Hristos este Cuvântul întrupat, prin care omul se poate întâlni cu Dumnezeu.
Credinţa după har lucrează cele ce sunt mai presus de om, iar cel care are această credinţă se regăseşte în cuvintele Mântuitorului: “Adevărat zic vouă că oricine va zice acestui munte: Ridică-te şi te aruncă în mare, şi nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ceea ce spune se va face, fi-va lui orice va zice. De aceea vă zic vouă: Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea.” (Mc. 11, 23-24).
Credinţa, presupune şi anumite obligaţii pe care fiecare dintre noi le avem, şi anume: obligaţia de a ne cunoaşte credinţa, iar noi pe măsură ce ne adâncim în credinţă, primim harul dumnezeisc din ce în ce mai bine şi trebuie să creştem în credinţă. Pentru ca cineva să crească în credinţă trebuie să se găsească în Biserică să fie parte integrantă a Trupului lui Hristos, să primească Sfintele Taine.
O altă obligaţie este necesitatea mărturisirii credinţei prin faptă şi vorbă: “Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.” (Mt. 10, 32).
Sfântul Apostol Pavel ne descoperă o altă obligaţie şi anume aceea de a ne păstra credinţa: “Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit” (II Tim. 4, 7).
După ce i-a vindecat pe cei doi orbi, “Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeţi, nimeni să nu ştie”. Mântuitorul dă dovadă de smerenie şi nu doreşte slava oamenilor, nu doreşte slava deşartă. El ştie că slava oamenilor este trecătoare ca vântul, iar un exemplu cât se poate de bun îl avem chiar din viaţa Mântuitorului, pe care în duminica Floriilor mulţimea L-a întâmpinat, la intrarea în Ierusalim, cu Osana Fiul lui David iar peste cinci zile, în Vinerea Patimilor aceeaşi mulţime cerea răstignirea Lui. Aşa cum Hristos n-a căutat slava deşartă aşa să facem şi noi şi să-I urmăm sfatul: “învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima” (Mt. 11, 29).
Tot Mântuitorul ne îndeamnă: “Luaţi aminte ca faptele dreptăţii voastre să nu le faceţi înaintea oamenilor ca să fiţi văzuţi de ei; altfel nu veţi avea plată de la Tatăl vostru Cel din ceruri.  Deci, când faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de oameni(Mt. 6, 1-2).
Fapte noastre bune trebuie făcute pentru Dumnezeu, nu pentru a fi lăudaţi de oameni, iar pentru a trăi veşnic trebuie să avem credinţă în Hristos, credinţă ce se hrăneşte cu fapte bune.
Şi Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă să fim smeriţi când facem ceva bun aproapelui nostru: “să nu căutăm laudele altora, căci prin aceasta noi batjocorim pe Stăpânul nostru, fiindcă trecem pe lângă dânsul ca şi cum n-ar fi destoinic a ne admira izbândele noastre, şi alergăm la laudele oamenilor… noi uitându-ne la oameni, facem totul de ochii lor, şi chiar în faptele bune nu socotim întru nimic de avea pe Dumnezeu ca admitrator al nostru, ci căutăm aprobarea celor deopotrivă cu noi”.
Tot Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune unul din motivele pentru care Dumnezeu l-a făcut pe om din trup şi suflet: “atunci când este stăpânit de mândrie, omul să se smerească prin neputinţa şi lipsa de valoare a trupului său, iar atunci când îi vin în minte gânduri de înjosire a firii sale omeneşti, să prindă curaj, gândindu-se la valoarea sufletului său nemuritor”.
Aşadar iubiţi credincioşi să deschidem şi noi ochii sufletelor noastre şi să vedem importanţa credinţei şi a smereniei în vieţile noastre, să ne aducem aminte mereu că avem obligaţia de a ne cunoaşte credinţa, necesitatea mărturisirii credinţei prin faptă şi vorbă şi gând şi obligaţia de a ne păstra credinţa indiferent de consecinţe, chiar cu preţul vieţii dacă este nevoie, aşa cum au făcut martirii.
Nu în ultimul rând să vă ajute bunul Dumnezeu să aveţi mereu gând smerit, oricâte fapte bune sau virtuţi aţi avea, deoarece “Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har” (Iacov 4, 6). AMIN.

joi, 8 iulie 2010

Martiri şi sfinţi pe pământ românesc (3) - Epictet şi Astion

"Mentionat inca din secolul I d. Hr. (Pliniu, Hist. nat., IV, 23), orasul Halmyris era situat la varsarea Dunarii in Mare, linga Dunavatul de azi (jud. Tulcea), intre lacul Razelm (care era pe atunci un golf al Marii si se numea Halmiris, adica apa sarata) si malul romanesc de azi al bratului Sfintul Ghorghe al marelui fluviu. Fiind punctul de confluenta a Dunarii cu Marea, unde se intilneau drumurile de pe uscat pe care urmau cursul fluviului ci cele de pe tarmul apusean al Marii, el constituia un important centru comercial si punct strategic pentru apararea frontierei de nord a imperiului, fiind intarit cu cetate militara, reinnoita si ea de Justinian91. Dupa unele stiri, aci a fost exilat Eunomius, seful arienilor, de catre imparatul Teodosie, la 38392.
Ca si in celelalte orase grecesti si romane de pe malul Marii si al Dunarii, crestinismul va fi patruns si la Halmyris de timpuriu. Singeroasa persecutie a lui Diocletian si a coregentilor lui a facut aici cel putin doua victime ilustre. E vorba de sfintii martiri Epictet si Astion, care au suferit moarte muceniceasca la Halmyris in ziua de 8 iulie, in anul 290. Sint poate cei mai vechi martiri crestini cunoscuti pe teritoriul Dobrogei93 si printre putinii martiri dobrogeni ale caror acte martirice ni s-au pastrat94, dindu-ne pretioase stiri despre viata, timpul, cauzele si felul patimirii lor, ca si despre felul cum s-a desfasurat in general persecutia lui Diocletian in regiunile dunarene.
Epictet era preot din partile rasaritului (probabil Asia Mica) pe vremea paganului Diocletian si se distingea prin viata lui virtuoasa si chiar prin unele fapte minunate, pe care le savirsea cu puterea credintei sale si cu rugaciunea. Intre altii care au crezut in Hristos, datorita propovaduirii lui, era si un tinar de bun neam, cu numele de Astion, fiul magistratului din acel oras. Acesta a devenit discipolul cel mai iubit al invatatorului sau; amindoi s-au hotarit sa plece undeva, departe, nestiuti de nimeni, pentru a vietui in pace dupa poruncile Evangheliei si pentru a spori numarul crestinilor prin pilda vietii lor. Imbarcandu-se deci pe o corabie, au plecat catre Apus, in tinutul scitilor ajungind in orasul Almiridensilor (Halmyris). Aici au adus pe multi la credinta prin predica, prin pilda vietuirii lor curate si prin unele fapte peste fire, pe care le savirseau cu puterea lui Dumnezeu.
Venind comandant al orasului paganul Latronianus, cei doi crestini au fost denuntati ca vrajitori si agitatori, care, prin faptele lor, ar fi indepartat pe multi de la datoria de a sacrifica imparatilor si zeilor. Intemnitiati si adusi in fata judecatorilor, cei doi si-au sustinut cu tarie credinta crestina, incit chiar unul dintre judecatori, cu numele Vigilantiu, s-a convertit la Hristos. Dupa ce au suferit nenumarate si grele chinuri, au fost condamnati la moarte si decapitati, in ziua de 8 iulie, anul (probabil) 290. Epictet avea atunci cam 70 de ani, iar Astion numai 35 si era bine facut si frumos la infatisare. Trupurile lor au fost ridicate pe ascuns de catre Vigilantiu, care le-a uns cu mir si miresme si le-a inmormintat cu cinste, intr-un loc cuviincios. "Si multe semne si minuni s-au intimplat in acel loc, spre slava numelui lui Hristos, pina in zilele noastre", spune scriitorul care, pe baza actului martiric original a repovestit faptele, la oarecare trecere de timp dupa consumarea lor.
La putina vreme dupa moartea si inmormintarea celor doi martiri, parintii lui Astion, instiintati despre cele petrecute, au sosit la Halmyris si au dorit sa devina si ei crestini. Batrinul preot Bonosus din Halmyris I-a catehizat, iar dupa 40 zile trecind pe acolo episcopul locului, Evangelos"95, le-a dat botezul. Dupa ce au ramas acolo un timp, parintii lui Astion s-au reintors in patria lor, luind cu ei si pe Vigilantiu si pe Bonosus96.
Locul unde se afala sanctuarul vestit al celor doi martiri (probabil o bazilica cu martyrion), spre care se indreptau multi pelerini, nu se cunoaste inca. Resturile lui zac, probabil, ingropate sub darimaturile vechiului oras Halmyris si nu este exclus ca ele sa iasa la lumina cind se vor face acolo sapaturi complete si sitematice97."

91. Procopius, De aedificiis, IV, 7.
92. Filostorgiu, Istoria bisericeasca, presc. De Fotie, X, 6 (in trad. rom de mitrop. Iosif Gheorghian, Bucuresti, 1898, p. 263 - Salmiris) si Nichifor Callist, Istoria bisericeasc, XII, 29.
93. Radu Vulpe, Historie ancienne de la Dobroudja, Bucuresti, 1938, p. 290 si I. Barnea, Perioada Dominatului (sec. IV-VII), in vol. Din istoria Dobrogei, vol. II, p. 380.
94. Ed. princeps de jesuitul Herbert Rosweyde († 1629) in opera sa Vitae Patrum, Antwerpen, 1615, reprodusa in Acta Sanctorum, ed. de Bollandisti, t. XXIX (luna iulie t. II), Paris-Roma 1867, p. 538-551.
95. Probabil cel de al doilea episcop al Tomisului, dupa Efrem martirul (vezi in urma),
96. J. Zeiller, op. cit., p. 119; H. Delehaye, Saints de Thrace..., p. 273-274; R. Netzhammer, Die christ. Martyrer am Ister, p. 14; Acelasi, Die christliche alterhumer der Dobrudscha, p. 22-25; Acelasi, Das altchristl. Tomi, Salzburg, 1903, p. 11-12; Acelasi, Epiktet und Astion, diokletianische Martyrer am Donau-Delta, Zug (1973).
97. Speranta aceasta si-o exprima, inca de la inceputul veacului nostru, atit cunoscutul arhiepiscop catolic R. Netzhammre, cit si H. Delehaye (Les martyrs Epictete et Astion, in "Bulletin de la Section Hist. de l’Academie Roumaine", t. XIV, 1928, p. 5).

duminică, 4 iulie 2010

Secunda

"Fiţi atenţi la secundă, la fiecare secundă! O secundă, o biată secundă, la care nici nu suntem atenţi, şi mântuirea poate fi pierdută! Un moment e foarte important, dacă ştii să-l trăieşti. Deci, trăieşti momentul ca să repari trecutul şi să câştigi viitorul! Nu vă gândiţi ce va fi. Lăsaţi viitorul să-şi rezolve singur problemele! Tu trăieşti momentul acesta cum trebuie şi lasă în seama lui Dumnezeu în viaţa ta". (Pr. Arsenie Papacioc)