duminică, 28 martie 2010

Dumica a VI-a a Postului Mare (Duminica Floriilor) - prima zi din Săptămâna Patimilor

Din punct de vedere liturgic din Duminica Floriilor începe Săptămâna Patimilor, când se săvârşesc deniile, care sunt de fapt Utreniile zilelor din această săptămână, începând cu cea din seara Duminicii Floriilor (Utrenia zilei de luni) şi terminând cu cea din seara Vinerii Sfintelor Patimi (Utrenia Sâmbetei Mari).
Acestea sunt Utrenii obişnuite cu precizarea că au Evanghelie.
Deniile din Joia Mare (denia mică )şi Vinerea Mare (denia mare) sunt speciale şi au o rânduială mai dezvoltată.
(Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica Specială) 


vineri, 26 martie 2010

Osteneşte-te să întăreşti credinţa din tine


"Osteneşte-te să întăreşti credinţa din tine. Cu vremea vei simţi nevoia să te rogi. Credinţa ta nu-i tare, de aceea încă nu te mână la rugăciune. Am văzut odată cum pe o roată de moară cădea puţină apă. Şi roata rămânea nemişcată. Apoi a venit apă multă, şi roata s-a pus în mişcare. Credinţa e putere duhovnicească. Puţina credinţă nu mişcă nici mintea spre cugetarea la Dumnezeu. Credinţa mare mişcă şi mintea şi inima şi tot sufletul omului. Cât dăinuieşte în om o credinţă mare, ea îi mişcă sufletul, prin puterea ei, către Dumnezeu. Ai citit, spui tu, cuvintele Mântuitorului: "ştie Tatăl vostru de ce aveţi trebuinţă mai înainte de rugăciunea voastră", şi din ele ai tras încheierea că rugăciunea nu foloseşte, îndeobşte, la nimic. Într-adevăr, ştie Dumnezeu dinainte tot ce ne trebuie, şi totuşi El vrea să ne rugăm Lui. Lucrul acesta e mai uşor de explicat unor părinţi decât ţie, om necăsătorit. Uite, şi părinţii ştiu dinainte ce le trebuie copiilor, şi totuşi aşteaptă ca aceştia să-i roage - fiindcă părinţii ştiu că ruga înmoaie şi înnobilează inima copiilor, că îi face mai supuşi, smeriţi, blânzi, ascultători, milostivi şi nobili. Vezi câte scântei cereşti iscă rugăciunea în inima omenească?
Am citit că un oarecare călugăr s-a oprit lângă o casă de lângă drum. În acea casă muncitorii ţineau o întrunire. Pe dată se făcu linişte în casă. Muncitorii îngenuncheară la rugăciune - iar unul dintre ei ieşi şi începu să umble prin faţa casei. Călătorul îl întrebă ce se face înăuntru.
Păi se roagă lui Dumnezeu. Iar mie mi-e ruşine, aşa că am ieşit.
Călătorul tăcu şi aşteaptă.
Pe cine aştepţi? - îl intreabă muncitorul?
Aştept să iasă cineva ca să-l întreb de drum.
Dar de ce nu mă întrebi pe mine? Şi eu pot să-ţi arăt.
Călătorul dădu din cap şi îi răspunse:
Cum ar putea să arate calea dreaptă cel ce se ruşinează de Dumnezeu şi de fraţii săi?
Eu cred că la tine nu este ruşine de rugăciune, ci pur şi simplu credinţa slabă. Îngrijeşte, aşadar, îngrijeşte pruncul din tine. Când va creşte şi va ajunge viteaz, îţi va răsplati însutit osteneala. Credinţa vitejească va pune în mişcare roata lăuntrică a fiinţei tale, şi vei dobândi o viaţă nouă.
Pace ţie de la Dumnezeu şi binecuvântare!"
(Sf. Nicolae Velimirovici)

joi, 25 martie 2010

Fie mie după cuvântul tău!

Fie!
Iată cuvântul prin care a început mântuirea neamului omenesc! Prin consimţământul liber dat de Fecioara Maria: "Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!" (Luca 1, 38) s-a zămislit în pântecul său  a doua persoană a Sfintei Treimi, Înşăşi Dumnezeu, care avea să restaureze neamul omenesc, scăpându-l din ghearele stricăciunii şi ale morţii. Din dialogul dintre Îngerul Gavriil şi Maica Domnului reiese încă o dată marea iubire de oameni a lui Dumnezeu, care nu impune nimănui să facă ceva contrat voinţei lui. Astfel, Fecioara Maria acceptă de bunăvoie ceea ce avea să fie "Taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută" (Coloseni 1, 26) şi ne deschide calea spre mântuire, deoarece fără întruparea Mântuitorului izbăvirea oamenilor de păcat şi de moarte nu s-ar fi putut realiza.

 

marți, 23 martie 2010

Viaţa omului

"Viaţa omenească nici nu s-ar putea închipui fără trei lucruri: fericire, nefericire şi moarte. Puţină fericire, puţină nefericire şi moartea fac cu putinţă această viaţă. Chimia morală a acestei lumi este mult mai interesantă decât chimia fizică. Fericirea este darul lui Dumnezeu, nefericirea este îngăduinţa dumnezeiască, iar moartea este biruinţa lui Dumnezeu. O fericire neîntreruptă, fără nefericire, ar deveni lipsită de culoare şi plictisitoare. O nefericire continuă, fără moarte, ar transforma această viaţă în iad, din care nu este putinţă de ieşire. În fericire oamenii nu vor să-şi amintească de Dumnezeu; chiar în nefericire nu vor să-şi amintească de Dumnezeu; la moarte însă sunt obligaţi s-o facă." (Sf. Nicolae Velimirovici)

miercuri, 17 martie 2010

Despre cinstirea sfintelor icoane (1)

"Privind la iconostas în biserică, în paraclis sau acasă, adu-ţi aminte de cuvintele Mântuitorului: "Voi nu sunteţi străini şi venetici, ci împreună-cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu"(Efeseni 2, 19). Şi să spui: Prin mila lui Dumnezeu, noi, creştinii ortodocşi şi credincioşi, suntem împreună-vieţuitori cu Maica Domnului şi cu toţi sfinţii. Iată de ce întrebuinţăm noi sfintele icoane şi le cinstim, cinstind în ele chipul dintâi (arhetipul), adică pe înşişi sfinţii; alcătuim împreună cu ei un singur sobor, o singură Biserică, cerească şi pământească. Cinstindu-i, pomenim şi cinstim nevoinţele lor făcute din dragoste de Dumnezeu, credincioşia şi dăruirea lor până la moarte faţă de Dumnezeu şi vrem să le urmăm şi noi în credinţă şi lepădare de sine pentru numele Lui" (Sf. Ioan de Kronstadt, Spicul viu)

marți, 16 martie 2010

Despre dragostea de aproapele (2)

"Un monah avea sub ascultare un alt monah, care era într-o chilie departe cu zece mile. Deci, i-a zis lui gândul: cheamă-l pe fratele să vină să ia pâinea. Şi iarăşi a socotit: de ce pentru pâine să supăr eu pe fratele să vină zece mile? Mai vârtos să o duc eu. Şi luând-o, a plecat la el, dar mergând, s-a lovit cu piciorul de o piatră si rănindu-i-se degetul, curgea sânge mult. De durere a început să plângă. Atunci îndată a venit la el îngerul, zicând: de ce plângi? Iar el arătându-i rana, a zis: pentru aceasta plâng. Zis-a îngerul: nu plânge pentru aceasta, că paşii tăi pe care îi faci, pentru Domnul se numără şi spre marea răsplătire înaintea feţei lui Dumnezeu se văd. Atunci mulţumind pustnicul lui Dumnezeu, călătorea bucurându-se. Şi venind la fratele, i-a adus pâinile şi i-a povestit lui iubirea de oameni a lui Dumnezeu si dându-i pâinea, s-a intors. A doua zi luând iarăşi pâine, a plecat la alt monah să o ducă. Şi s-a întamplat de venea şi acela la el şi s-au întâlnit pe cale amândoi. Astfel a zis cel ce mergea, către cel ce venea: o comoara avem şi ai cautat să mi-o furi? Şi el a zis lui: au doară uşa cea strâmtă numai pe tine te încape? Lasă-ne şi pe noi să venim împreună cu tine. Şi îndată vorbind ei, li s-a arătat îngerul Domnului şi le-a zis, prigonirea aceasta a voastră s-a suit la Dumnezeu ca un miros de bună mireasmă!"

luni, 15 martie 2010

Sfânta Scriptură este o tradiţie scrisă iar Sfânta Tradiţie este o scriere trăită

"Pentru creştinătatea ortodoxă, Biblia este izvorul cel
sfânt, nemuritor şi de neînlocuit al Adevărului: Adevărul
cel dezvăluit de Dumnezeu şi pus în literă. De la prima
până la ultima pagină este vorba despre Adevăr şi Viaţă:
despre Hristos. Aşadar, nu despre adevărul geologic,
istoric sau ştiinţific, ci despre Adevărul Duhului cel
atotcuprinzător: Adevărul Domnului şi al nostru, ,,tainele
mântuirii”. Acesta ne-a fost dat ,,spre învăţătură.”
(Romani XV, 4).
Orice ortodox citeşte Biblia cu de la sine voie, pe
limba lui. Dar cu firească smerenie, el îşi dă seama că
judecarea faptelor după a sa cugetare pătimaşă nu îi e de
bună îndrumare: de aceea este nevoie de o privire mult
mai cuprinzătoare, de experienţe acumulate, şi, mai mult
de toate - de sfinţenie: de curăţia inimii, care te face să-L
vezi pe Dumnezeu. Şi acest lucru, muritorul de rând nu
îndrăzneşte să creadă a-l avea. (Fapte VIII, 30-31).

Dacă, în calitate de individ, omul nu deţine acest
lucru, îl are totuşi în calitate de membru al Bisericii, - un
mădular din trupul Domnului Hristos. În această postură
omul are parte de experienţa de viaţă adunată a Bisericii,
lumina ei desluşitoare, în integritate şi curăţie: de Sfânta
Tradiţie
. În măsura în care omul o urmează, în gând şi
faptă, şi el poate să devină vas al înţelepciunii ei.

Biblia nu este, cu alte cuvinte, singura sursă de
adevăruri a Bisericii. Cuvântul viu este mai vechi decât
cel scris şi trăieşte în continuare odată cu cele scrise.

Înainte ca tot ceea ce a făcut şi a spus Iisus să apuce să fie
consemnat, cuvintele şi faptele Sale nu s-au pierdut.
Apostolii au dat îndrumările lor nu numai în scris, dar şi
prin viu grai: "Deci, dar, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi 
predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie 
prin epistola noastră" (II Tesaloniceni 2, 15), iar Biserica 
a fost îndemnată să ţină seama de aceste învăţături. Şi aşa a şi
făcut. Aceasta este Sfânta Tradiţie, care trăieşte în
continuare în Biserică, din neam în neam.

Scriptura şi Sfânta Tradiţie ţin una de alta şi se
sprijină reciproc
. Tradiţia dă viaţă celor scrise, este
plămânul său. Fără acesta, Scriptura ar fi moartă: un
obiect de disecţie anatomică. Cele două nu se pot rupe
una de alta. Până la urmă, Scriptura este o tradiţie scrisă
iar Sfânta Tradiţie este o scriere trăită
. Iar Scriptura,
Tradiţia şi Fapta nu sunt decât un întreg: Hristos Cel în
veci viu.

Hristos este Adevărul, ,,acelaşi şi ieri, şi azi şi în
veci”
(Evrei XIII, 8). El este dat odată pentru totdeauna,
de neşters. Dar noi Îl vedem doar o clipită, întunecat, ,,ca
în ghicitură”. Cu toate acestea, ni s-a dăruit nouă acest
lucru, să vedem tot mai clar: Cel Ce nu ni S-a dezvăluit în
prima evanghelie, S-a făcut desluşit în ultima dintre ele:
abia aici auzim despre Cuvânt, abia aici, pentru prima
dată, strigă Toma, cu toate necredinţele sale topite:
,,Domnul meu şi Dumnezeul meu!” "
(Fritjof Tito Colliander, Credinţa şi trăirea ortodoxiei)

sâmbătă, 13 martie 2010

Numai prin răbdare se menţine familia

"- Părinte, cum poţi face faţă unuia care este nervos?
- Prin răbdare.
- Şi dacă nu ai?
- Mergi şi cumpără! Se vinde la supermarket...
Ascultaţi, atunci când celălalt este mânios, orice i-ai spune nu poţi face nimic. Este mai bine ca în clipa aceea să taci şi să te rogi. Prin rugăciune acela se va calma, se va linişti şi după aceea te vei putea înţelege cu el. Uită-te la pescari! Ei nu merg la pescuit dacă marea nu este liniştită, ci au răbdare până se va îndrepta vremea. Răbdarea porneşte de la dragoste. Ca să-l rabzi pe celălalt, trebuie să te doară pentru el. Şi văd că numai prin răbdare se menţine familia." (Cuv. Paisie Aghioritul)

marți, 9 martie 2010

Testamentul celor 40 de mucenici din Sevastia - unul dintre cele mai impresionante şi emoţionante documente din epoca persecuţiilor creştinilor din primele patru secole




"TESTAMENTUL SFINŢILOR ŞI SLĂVIŢILOR PATRUZECI DE MARTIRI AI LUI HRISTOS CARE S-AU SĂVÂRŞIT ÎN SEVASTIA
(9 martie 320)

I
Meletie, Aetius şi Eutihie, întemniţaţii Iui Hristos, sfinţilor episcopi şi preoţi, diaconilor şi mărturisitorilor, şi celorlalţi membri ai Bi­sericii, salutare în Hristos.
1.   După ce, prin harul lui Dumnezeu şi prin rugăciunile comune ale
tuturor, vom săvîrşi lupta care ne aşteaptă, atunci voim ca această do-
rinţă a noastră cu privire la moaştele noastre să vă fie cea mai de seamă.
Dorim ca moaştele noastre să fie strânse de cei din jurul preotului şi tată-
lui nostru Proidius, de fraţii noştri Crispin şi Gordius, împreună cu po-
porul cel rîvnitor, cu Chirii, Marcu şi Sapricius, fiul lui Ammonius, spre
a fi depuse în satul Sărim[1] de lîngă oraşul Zela.
Căci, chiar dacă noi toţi suntem din localităţi diferite, ne-am ales, însă, un singur şi acelaşi loc de odihnă. Deoarece împreună am dat ace­eaşi luptă, ne-am hotărât să avem împreună acelaşi loc de odihnă, în locul spus mai înainte. Acestea, deci, s-au părut Duhului Sfînt şi ne-au plăcut şi nouă.
2.   De aceea, noi cei din jurul lui Aetius şi Eutihie şi a celorlalţi fraţi
al noştri în Hristos, rugăm pe adevăraţii noştri părinţi şi fraţi, să se re-
ţină de la orice întristare şi tulburare, să respecte hotărîrea comunităţii
noastre frăţeşti şi cu grabă să vină în ajutorul dorinţei noastre, pentru
ca, datorită ascultării şi iubirii noastre, să dobândiţi răsplata cea mare
de la Părintele nostru comun.
3.     încă vă rugăm pe toţi, ca din moaştele noastre scoase din cuptor, nimeni sa nu păstreze ceva pentru sine, ci, îngrijind de strângerea lor la un loc, să le dea celor numiţi mai înainte, pentru ca, arătând puterea sârguinţei şi curăţia ostenelilor bunătăţii şi iubirii lor, să dobândească răsplata, aşa precum Măria (Magdalena), oare s-a apropiat de mormîntul lui Hristos, a văzut Înaintea tuturor pe Domnul şi ea, cea dintâi, a primit bucuria, binecuvîntarea şi harul8.

4.     Iar dacă cineva s-ar împotrivi dorinţei noastre, să fie lipsit de răsplata dumnezeiască, fiind răspunzător de toată neascultarea, pierzînd pentru o mică dorinţă ceea ce este drept, încercînd, pe cît ar fi puterea lui, să ne despartă unii de alţii, pe noi cei pe care Sfîntul nostru Mîntuitor ne-a unit în credinţă, prin harul şi pronia Sa.

5.     Iar dacă şi tînărul Evnoicus, prin voinţa lui Dumnezeu Cel iu­bitor de oameni, va ajunge la acelaşi sfîrşit al luptei, el a cerut să aibă acelaşi loc de odihnă ou noi. Dacă, prin harul lui Dumnezeu, va fi păzit nevătămat şi va suferi încă încercări în lume, îl sfătuim să trăiască în libertate, avînd ca pildă martiriul nostru, şi-l îndemnăm să păzească po­runcile lui Hristos, pentru ca în ziua cea mare a învierii să dobîndească împreună cu noi fericirea, pentru că, în lume fiind, a îndurat împreună cu noi aceleaşi necazuri.

6.     Căci iubirea faţă de aproapele priveşte la dreptatea lui Dumnezeu, iar cel ce nu ascultă de fraţi calcă porunca lui Dumnezeu. Căci este scris .- «Cel ce iubeşte nedreptatea urăşte sufletul său» [2].

II.

 1.     Aşadar, vă rog, frate Crispine, să vă depărtaţi de orice poftă şi rătăcire lumească. Căci mărirea lumii este înşelătoare şi neputincioasă, înfloreşte pentru puţin şi îndată se veştejeşte ca iarba grădinii[3], primind sfârşitul mai repede ca începutul. Mergeţi mai degrabă la iubitorul de oameni Dumnezeu, care dăruieşte bogăţie neîmpuţinată celor ce aleargă la El şi dă ca răsplată viaţa veşnică celor ce cred în El.
2.     Timpul acesta este folositor celor ce voiesc să se mântuiască, ofe­rind prilejul potrivit pentru pocăinţă, pentru practicarea adevăratei vie­ţuiri celor ce nu amînă nimic pentru viitor. Căci schimbarea vieţii este neprevăzută. Şi chiar de ai cunoaşte-o, vezi ceea ce este de folos şi arată în modul acesta curăţia credinţei, pentru ca prin aceasta să ştergi urma păcatelor făptuite mai Înainte. «Căci în starea în care te voi găsi, zice Domnul, în aceea te voi şi judeoa» [4].
3.   Sârguiţi-vă, deci, să fiţi fără greşeală în poruncile lui Hristos, ca să scăpaţi de focul cel nestins şi veşnic [5]. Căci glasul cel dumnezeiesc strigă : «Timpul s-a scurtat» [6].
4.   Mai presus de toate, cinstiţi iubirea , căci numai ea singură res­pectă datoria iubirii frăţeşti şi se supune legii lui Dumnezeu. Căci prin fratele cel văzut se cinsteşte Dumnezeu Cel nevăzut[7]. Dacă pe cei născuţi din aceeaşi mamă cuvîntul (îi numeşte) fraţi, tot aşa sînt socotiţi fraţi toţi cei ce iubesc pe Hristos. Într-adevăr, sfîntul nostru Mântuitor şi Dumnezeu a spus că sînt fraţi între ei, nu cei ce sînt părtaşi firii, ci cei uniţi în credinţă, prin vieţuirea lor cea mai bună şi împlinesc voia Tată­lui nostru Care este în ceruri[8].
III.
1.   Salutăm pe venerabilul preot Filip, pe Proclianus şi pe Diogene,
împreună cu sfânta lor Biserică. Salutăm pe venerabilul Proclianus, cel
ce locuieşte în Phydela [9], împreună cu sfînta lui Biserică şi cu ai săi.
Salutăm pe Maximus cu Biserica lui, pe Magnus cu Biserica lui. Salutăm
pe Domnuis şi ai săi, pe Iles, tatăl nostru, pe Valens cu Biserica lui.
Eu, Meletie, salut rudeniile mele, pe Lutanius, Crispus, Gordius cu ai lor, pe Elpidius cu ai săi şi pe Hyperechius cu ai săi.
2.   Salutăm şi pe cei din localitatea Sărim, pe preot împreună cu
ai săi, pe Hesychius cu ai săi; pe Chiriac cu ai săi. Salutăm pe toţi cei
ce locuiesc la Chadouthi
[10], pe fiecare după nume; salutăm şi pe toţi
cei din Charisphon, pe fiecare după nume.
Eu, Aetius, salut rudele mele, pe Marcu şi Aquilina, pe preotul Clau-diu, pe fraţii mei, Marcu şi Triton, pe surorile mele, pe soţia mea, Domna, împreună cu copilul meu.

3.   Eu, Eutihie, salut pe cei ce trăiesc în Xiimara 12, pe mama mea,
Iulia, pe fraţi mei, Chirii, Rufus şi Eutihie, pe sora mea Chirila, pe logod-
nica mea, Basilia, şi pe diaconii Claudiu, Rufin şi Precilus.
Salutăm, de asemenea, pe slujitorii lui Dumnezeu : Sapricius, fiul lui Ammonius, pe Genesius, pe Suzana, împreună cu ai lor.
4.   Vă salutăm, deci, pe toţi, noi cei patruzeci de fraţi întemniţaţi:
Meletie, Aetius, Eutihie, Kyrion, Candidus, Aggias, Gaius, Chudion, He-
raclie, Ioan, Teofil, Sisinnius, Smaragdus, Philoctemon, Gorgonius, Chi-
rii, Severian, Teodul, Nicallus, Flaviu, Xanthius, Valeriu, Hesychius,
Domitian, Domnus, Aelian, Leontie {numit şi Teoctist), Evnoicus, Valens,
Acacius, Alexandru, Vicratius (numit şi Vivian), Priscus, Sacerdon,
Ecdicius, Atanasie, Lisimah, Claudiu, Iles şi Meliton.
Aşadar, noi cei patruzeci de întemniţaţi ai Domnului Iisus Hristos am semnat cu mâna unuia dintre noi, Meletie, şi am întărit toate cele scrise mai înainte şi ele sunt dorinţele noastre ale tuturor.
Ne rugăm cu sufletul şi Duhul cel dumnezeiesc ca noi toţi să dobândim bunătăţile cele veşnice ale lui Dumnezeu şi împărăţia Sa, acum şi în vecii vecilor. Amin." (Actele Martirice p.284 - 288)



[1]Weiissbach, Sărim sau Sarein, e greu de identificat. W. Ruge, Sarein, în A. Pauly—G. Wissowa—W. Kroll, Real-Encyclopădie der klassisohen Altertumswissen-schaft, Zweite Reihe (R—Z), 1-er Haibband, Stuttgart, 1914, col. 2497, socoteşte că este un sat, situat la vest de oraşul Zela (Z'leh), în Armenia ; Franz Outmont, Sarin dans le Testament des martyrs de Sebaste, în «Analecta Bolaradiana», XXVI (1906), lase. 2, p. 241—242.
[2] Ps. 10, 5.
[3] Ps. 40, 6—8.
[4] Acest bine cunoscut agraphon, cuvinte nescrise in Sfînta Scriptură, au fost atribuite lui Iisus Hristos, de exemplu de Sf. Iustin Martirul, în Dialogul cu Iudeul Triton, 47, 5, ed. C. Th. E. Otto, în Corpus Apologetarum christianorum, t. II, pars II, editio 3-a, Jeniae, 1877, p. 160 D; aici sînt citate şi alte izvoare ,p. 161, n. 21. Sf. Ioan Scăirarul, însă, în Scala Paradişi, gradul 7, P.G., LXXXVIII, 813 D, le atribuie profetului Iezechiel, 7, 8; 33, 20. Pentru întreaga discuţie să se vadă : M. R. James, The Apocryphal New Testament. Oxford, 1955, agraphon, 2, p. 35; A. J. Bellinzoni, The Sayings ol Jesus in .the VJriting oi Justin Martyr, Leydens, 1967, p. 131—134; H. Musurillo, The Acts of the Chrystian Martyrs, Oxford, 1972, p. 359, nota 10.
[5] Mt. 25, 41.
[6] I Cor. 7, 29 ; Comip. I Pt. 4, 7.
[7] 7 In. 4, 20.
[8] Mt. 6, 9.
[9] Localitate neidentiificată.
[10] Localitate neidentificată.

Acatistul Sfinţilor 40 de mucenici din Sevastia

Acatistul Sfintilor 40 de Mucenici                                                              

miercuri, 3 martie 2010

Răbdarea creştinilor de odinioară şi răbdarea noastră

"În zilele noastre, răbdarea creştinească este o virtute rară, pentru că din ce în ce mai puţin se întâlnesc în viaţă adevărata credinţă în Dumnezeu, însufleţitoarea nădejde în Dumnezeu şi dragostea fierbinte către Dumnezeu. În vechime însă nu a fost aşa. Creştinii de atunci trăiau în această lume, însă nu pentru ea, ci pentru cea viitoare. În drumul lor către lumea viitoare, ei se înarmau cu răbdare. Întru răbdare se uceniceau toţi creştinii încă din cea mai fragedă copilărie. Mamele înţelepte îi educau întru răbdare pe pruncii lor. Înţelepţii păstori propovăduiau răbdarea fiilor lor duhovniceşti. Înţelepţii stareţi îi învăţau răbdarea pe tinerii monahi. Să rabzi aceasta era unul dintre cele mai importante semne că eşti creştin". (Arhimandrit Serafim Alexiev, Tâlcuire la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul).