Hotărârile celor şapte sinoade ecumenice pot fi considerate ca o continuare a Sfintei Scripturi

"Sinoadele au preluat sarcina de a păstra şi a stabili
Tradiţia scrisă şi orală, au dat formă scrisă adevărurilor
care doar prin Biserica întreagă se pot concepe, prin
adunarea întru iubire a acesteia şi nicidecum din partea
unui membru singular al Bisericii. Astfel au apărut
dogmele Sfintei Treimi şi cea a celor două naturi ale
Domnului Hristos. Acestea nu se pot înţelege cu gândirea
omenească. Dar înţelegerea omenească nu are nici atâta
putere şi nici atâta importanţă pentru a face un adevăr de
credinţă dependent de ea.
Hotărârile celor şapte sinoade ecumenice, recunoscute
de către întreaga Biserică în catolicitatea (universalitatea)
sa, pot fi considerate ca o continuare a Sfintei
Scripturi. Acestea zidesc pe aceeaşi Tradiţie trăită ca şi
evangheliile sau epistolele apostolilor şi în acelaşi fel se
sprijină pe temelia recunoaşterii de către întreaga
Biserică. Prin aceasta şi-au însuşit o calitate de veşnică şi
neştearsă îndreptăţire: sunt canonice. Canonicitatea: un fel
de forme şablon, formulate cu conştiinciozitate de
conştiinţa Bisericii. Dar în nici un caz legi, în accepţiune
juridică.
De aici face parte mai ales simbolul de credinţă
niceo-constantinopolitan. La Sinodul din Efes, din anul
431, acest crez s-a decretat de neschimbat, şi astfel rămas:
neschimbat; singura formulare scrisă a credinţei în
ortodoxie. Începând din secolul al VI-lea a răsunat
neschimbat, zilnic, la fiece liturghie. El este şi rămâne
coloana vertebrală a credinţei, pentru intruşi, neabordabil,
dar un adevăr sublim şi de necontestat pentru credinciosul
Bisericii sale.
Această mărturisire de credinţă şi hotărârile celor
şapte sinoade ecumenice, în afară de Scriptura însăşi,
reprezintă stânca pe care stă credinţa Bisericii. Expresia
scrisă a acestora apare mai ales în slujbele religioase, a
căror formă finală s-a desăvârşit în aceste veacuri
creatoare, cât şi în operele sfinţilor părinţi. Tot ce s-a mai
scris sub formă de cateheze sau mărturisiri de credinţă -
ca de exemplu cea a lui Petru Movilă, a lui Dositei, a
mitropolitului Filaret, şi altele ca acestea - nu sunt perene,
nu au o importanţă veşnică: au desigur o greutate, dar
redau doar o formă scrisă a credincioşiei unui membru
sau a unei comunităţi, la un moment dat. Aceasta se poate
schimba, poate evolua: vorbeşte despre Adevăr, dar nu
este Adevărul însuşi, cel descoperit de Dumnezeu în
plinătatea Bisericii şi acceptat conştient de aceasta.
Dogmele propriu-zise sunt puţine: adică nimic mai
mult decât Crezul niceo-constantinopolitan. În afara lor
există mult teren liber, lăsat în afara dogmatizării, ca de
exemplu viaţa de apoi şi rugăciunile pentru cei răposaţi,
rugăciunile către Maica Domnului şi către îngeri, tainele,
împărtăşania. Aceste lucruri nu sunt delimitate şi
încadrate fix într-o dogmă." 

(Fritjof Tito Colliander, Credinţa şi trăirea ortodoxiei)