.†. Învățăturile Sfinților Părinți .†.

Secunda pe care o trăim, aceea-i a noastră

2012-01-17T08:13:00.001+02:00

"Părinte, nu prea avem poftă de rugăciune. O tot amânăm, mai târziu, mâine, o să fac cutare, poimâine, de săptămâna viitoare mă apuc...

Asta-i lucrarea ispititorului. Niciodată să nu zici că "voi face mâine", fiindcă secunda pe care o trăim, aceea-i a noastră. Altă secundă, alt minut mai încolo nu-i al nostru, nu ştim dacă îl ajungem, că omu-i ca iarba, zice sfântul prooroc, "omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului". Nu putem zice: "lasă că voi face mai pe urmă". Să punem înaintea noastră cuvântul acesta: "Dacă vrea Dumnezeu să-mi ajute să ajung mâine la biserică, să mă spovedesc şi să fiu atent ce-mi spune duhovnicul, căci el are harul Sfântului Duh şi ce mi-a spus el, aceea trebuie să mă osârduiesc să îndeplinesc ca să pot căpăta Împărăţia Cerurilor". Fără spovedania păcatelor nu putem intra în Împărăţia Cerurilor. Vedeţi cât de mare este bunătatea lui Dumnezeu? A binecuvântat ca prin binecuvântarea arhiereului să-l facă pe preot să poată fi şi duhovnic, şi ce zice el, aceea face Dumnezeu. Vezi? N-a pus Dumnezeu îngeri ca duhovnici, ci un om, o persoană ca toţi oamenii, ca să poţi să te duci să-i spui tot, cu sinceritate, că, dacă nu te duci cu sinceritate, nu primeşti dezlegarea păcatelor. Trebuie să fii sincer. Mila Domnului să fie cu noi!" (Stareţul Dionisie, Duhovnicul duhovnicul de la Sfântul Munte Athos)

Avva Antonie (1)

2011-04-28T18:49:00.000+03:00

"Era cineva, ce vâna prin pustie dobitoace sălbatice şi a văzut pe avva Antonie glumind cu fraţii şi s-a smintit. Iar bătrânul vrând să-l încredinţeze pe el, că trebuie câte puţin să se pogoare fraţilor, i-a zis lui: pune săgeata în arcul tău şi întinde. Şi a făcut aşa. Şi a zis lui: întinde iarăşi. Şi a întins. Şi iarăşi a zis lui: întinde. Şi a zis lui vănătorul: de îl voi întinde peste măsură, se frânge arcul. Zis-a lui bătrânul: aşa şi la lucrul lui Dumnezeu, dacă peste măsură vom întinde cu fraţii degrabă se rup. Deci trebuie câte puţin şi câteodată a ne pogorî fraţilor. Acestea auzind vânătorul, s-a umilit. Şi mult folosindu-se de la bătrânul s-a dus. Şi fraţii întărindu-se, au mers la locul lor." (Pateric)

Hristos a Înviat!

2011-04-26T20:42:00.003+03:00

O spovedanie incompletă

2011-03-16T21:36:00.000+02:00

"Odată doi tineri urcau spre Biserica Sfintei Înălţări a Mântuitorului, să se spovedească părintelui Ieronim Simonopetritul. În timp ce mergeau ei aşa, au început să judece pe un cunoscut de-al lor. Socotind că nu era un păcat prea mare, au căzut de acord să nu-i vorbească părintelui Ieronim despre această întâmplare. Însă, după ce s-au spovedit amândoi, părintele i-a întrebat:

- Mai aveţi ceva de mărturisit?

- Nu, i-au răspuns ei.

- Atunci să citim ceva, le-a spus părintele.

Şi începu să citească... La un moment dat s-a oprit din citit şi i-a întrebat dacă nu cumva şi-au adus aminte ceva ce-ar fi trebuit mărturisit. Ei l-au încredinţat din nou că n-au nimic de spus, aşa că părintele a citit în continuare, textul ales fiind despre judecarea aproapelui - un text scris de Sf'. Ioan Gură de Aur. Văzând că prietenii se pregăteau să plece i-a întrebat:

- Când veneaţi încoace, pe drum, ce vorbeaţi?

Atunci tinerii, cuprinşi de remuşcări pentru vina de a nu se fi spovedit pe deplin, au rămas muţi. Înţelegându-şi greaşeala, şi-au spovedit păcatul." (Pateric)

Spovedania

2011-01-26T18:44:00.000+02:00

"Spovedania este o înfăţişare, de bunăvoie, prin viu grai, a faptelor rele, ca şi a vorbelor şi a gândurilor. Mărturisirea trebuie să fie smerită, învinuindu-se pe sine, este dreaptă, fără ruşinare, hotărâtă, şi se face către un duhovnic legiuit". (Sf. Nicodim Aghioritul)

Tristeţea

2010-11-16T15:39:00.000+02:00

"Să ne întristăm nu atunci când suntem vătămaţi, ci când vătămăm; nu când suntem nedreptăţiţi, ci când nedreptăţim; nu când suntem îndureraţi, ci când provocăm durere. Aşa a întocmit Ziditorul nostru. Noi însă facem lucrurile pe dos: îi vătămăm pe ceilalţi fără mustrări de conştiinţă. Iar când suntem vătămaţi ne tulburăm, deznădăjduim. Trebuie să înţelegem bine: pentru creştin există doar două pricini de tristeţe. Prima, când se împotriveşte lui Dumnezeu, adică atunci când lucrează împotriva voii sfinte a Acestuia; şi a doua, când îl vede pe aproapele său împotrivindu-se lui Dumnezeu." (Sf. Ioan Gură de Aur, "Problemele vieţii")

Răbdarea şi smerenia

2010-10-07T21:05:00.000+03:00

"Un batran era in Egipt mai inainte pana nu a veni cei cu avva Pimen si era stiut foarte si cinstit. Deci, dupa ce s-au suit cei cu avva Pimen de la Schit, au lasat pe batran oamenii si veneau la avva Pimen. Si-l zavistuia batranul pe el si-l vorbea de rau. Deci, a auzit avva Pimen si s-a mahnit. Si a zis fratilor lui: ce sa facem batranului acestuia mare, caci in intristare ne-au pus oamenii pe noi, parasind pe batranul si venind la noi, care nu suntem nimic? Deci cum putem sa odihnim pe batranul? Si le-a zis lor: faceti putine bucate si luati un vas cu vin si sa mergem la dansul sa gustam impreuna. Poate cu aceasta vom putea sa-l odihnim. Deci au luat bucatele si s-au dus. Si dupa ce au batut in usa, a auzit ucenicul lui si a zis: cine sunteti? Iar ei au zis: spune-i avvei, ca este Pimen si vrea sa se blagosloveasca de dansul! Si aceasta vestind ucenicul, a raspuns batranul: du-te, nu am vreme! Iar ei au rabdat in arsita zicand: nu ne ducem, de nu ne vom invrednici sa vedem pe batranul. Iar batranul vazand smerenia lor si rabdarea, umilindu-se, le-a deschis. Si intrand, au gustat cu el. Iar in vremea cand mancau, zicea: intr-adevar, nu sunt numai cele ce le-am auzit despre voi, ci insutite am vazut in locul vostru. Si li s-a facut lor prieten din ziua aceea." (Pateric)

Biserica are un singur cap: Iisus Hristos

2010-09-30T19:54:00.000+03:00

"Doar pentru neputinţele noastre omeneşti ne-a dat

nouă Hristos Biserica pământească. Faptul că trebuie

organizată e numai o urmare a slăbiciunii omului.

Biserica este guvernată de necesitate, precum este şi

statul, cu legile şi hotarele sale.

Dar chiar şi ca organizare lumească, Biserica are un

singur cap: Iisus Hristos. ,,Nu avem un conducător

lumesc… ci suntem uniţi doar în iubirea maicii noastre a

tuturor” se spune în Epistola enciclică a Bisericii din

1848.

Şi: ,,la noi n-au putut niciodată, nici patriarhi, nici

sinoade, să introducă lucruri noi, pentru că apărătorul

religiei este însuşi trupul Bisericii, adică poporul însuşi,

care vrea ca religia însăşi să rămână neschimbată...”

(§17)

O condiţie firească a unităţii întru iubire este ca

nimeni să nu ,,domnească”: nici laicii, nici preoţii, nici

episcopii sau patriarhii să nu-şi hotărască ceva decisiv în

Biserică, fără încuviinţarea întregii Biserici. Această

rânduială a fost, este şi va rămâne normativă.

Credinţa este descoperită celor simpli şi nu celor

isteţi la minte şi inteligenţi (Matei XI, 25). Aşa că,

episcopul învaţă de la ţăran, profesorul de la copil, copilul

de la episcop – astfel caută fiecare să ia aminte la cele ale

lui Hristos, care este ,,blând şi smerit cu inima” (Matei

XI, 29). Doar cel mândru, bizuit pe înţelepciunea sa, se

doreşte desprins de comuniune. Să luăm aminte!

Duhul lui Hristos, al răbdării şi umilinţei, păstrează

credinţa nestrâmbată şi de la acest duh se hrăneşte cu

adevăr Biserica noastră. Acesta este legătura care uneşte

mădular cu mădular, adunare cu adunare, neam cu neam." (Fritjof Tito Colliander)

Sfântul Antim Ivireanul

2010-09-27T21:21:00.001+03:00

Adormirea Maicii Domnului

2010-08-15T18:29:00.000+03:00

Adevărul este unul, veşnic şi de nedespărţit

2010-07-27T23:53:00.000+03:00

"Până la Sinodul al 7-lea (Niceea, anul 787) s-a stabilit principiul ,,Sfântul Duh şi noi, precum şi întreaga adunare”: doar toată adunarea catolică (sobornicească)putea, în acelaşi duh, să decidă asupra problemelor care vizează întreaga creştinătate. Era un principiu sfânt, emanat de unitatea iubirii creştine: o oază de lumină într-un spaţiu plin de suferinţă, sângeros şi întunecat. Dar a avut loc o ruptură. O parte a creştinătăţii a introdus o adăugare la crez (Filioque – şi de la Fiul), ceea ce exprimă gândul că Duhul nu purcede de la Tatăl prin Fiul (Ioan XV, 26), ci de la Tatăl şi de la Fiul - ca şi alte învăţături şi tipic bisericesc nou adăugate, fără ca mai întâi să se capete acordul întregii adunări. În loc de acord general, a fost aşezată o singură persoană, episcopul Romei - Papa – ca fiind singură hotărâtoare absolută în problemele de credinţă ale întregii Biserici. Cu aceasta s-a negat principiul apostolic al sobornicităţii. Imediat, prăpastia s-a mărit, până s-a ajuns la inevitabila despărţire a creştinătăţii universale între Răsăritul ortodox şi Apusul papalităţii (în anul 1054), impregnată intens de ambele părţi cu suferinţe omeneşti şi interese pur lumeşti. Dar pentru că adunarea, care să cuprindă întreaga creştinătate, nu mai era posibilă, nu s-au mai putut lua nici hotărâri generale valabile. Urmarea firească a fost că s-a sistat formularea dogmatică. Această formă de transcriere a Sfintei Tradiţii a fost împlinită: după sfătuirea lui Dumnezeu, în sarcina Bisericii a rămas doar veghea asupra acestora. Biserica ortodoxă Răsăriteană nu recunoaşte vreo adăugire sau schimbare (târguială) în ceea ce priveşte cuprinsul şi formularea finală a adevărurilor de credinţă: Adevărul este unul, veşnic şi de nedespărţit. Ca urmare, strădaniile Bisericii trebuie să se îndrepte spre păstrarea cu sfinţenie a Adevărului creştinesc şi predarea nealterată a acestuia. Lui trebuie să i se apere curăţia şi să fie păstrat nepătat de alte amestecuri cu găselniţe omeneşti, de ,,înţelepciunea” lumească şi de tot ce vine de la duhurile rele (Iacob III, 15). Orice încercare - de a-l îndrepta după comoditate, după cerinţele timpului, sau de a-l întina, îndepărta, sau de a descoperi noi ,,adevăruri” şi de a le acorda sfinţenie dogmatică, fără consultarea întregii creştinătăţi - nu poate fi considerată, din punct de vedere ortodox, decât drept mândrie nebună, profanare şi hulire a Duhului Sfânt. În această privinţă, Biserica ortodoxă este, în mod deliberat, conservatoare fără drept de apel.Faptul că nu se şterge, nu se mută, şi nu se clinteşte nimic din ,,hotarul pe care l-au aşezat strămoşii” (Deuteronom XIX, 14) este în sine o caracteristică special a Ortodoxiei: constituie baza ordinii canonice şi administrative. Şi nici o ispită lumească, nici vreo aşa – zisă benevolenţă, sau propunere de reformă, nu pot să determine creştinătatea ortodoxă să renunţe la chemarea sa, pe care o poartă deja în nume: să păstreze şi să vegheze asupra dreptei credinţe şi a dreptei măriri – în greceşte: orto doxia. Simţul păstrător a fost dintotdeauna viu. Prin ,,dreaptă”, nu se are în vedere o noţiune relativă - singura dreaptă dintre mai multe posibilităţi. Biserica este şi rămâne una şi nedespărţită: una sfântă, catolică (sobornicească) şi apostolească. Celelalte organizaţii religioase şi indivizi, având mărturisiri de credinţă alcătuite cu de la sine putere, se află în afara acesteia, ,,iar pe cei dinafară îi va judeca Dumnezeu” (1 Corinteni V, 13). Şi, în general, conform ortodoxiei, parapetul omenesc nu duce la cer. Omul este limitat, dar acolo sus este nesfârşirea: libertatea iubirii, vie şi veşnic lucrătoare." (Colliander Tito, Credinţa şi trăirea ortodoxiei)

Rugăciunea

2010-07-26T11:12:00.000+03:00

Sfinţii Parinţi numesc rugăciunea de noapte „de aur” pentru ca noaptea mintea se poate ruga fara gânduri si imaginatii. În schimb, rugăciunea de dimineaţă o numesc „de argint” fiind amestecată cu oarecare griji şi gânduri, iar cea din timpul zilei o numesc „de aramă” pentru mulţimea grijilor şi a gândurilor pamânteşti care slăbesc mult puterea rugăciunii.

Duminica a 7-a după Rusalii (vindecarea a doi orbi şi a unui mut în Capernaum) (Mt. 9, 27-35)

2010-07-11T14:05:00.004+03:00

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

“După credinţa voastră, fie vouă!”

În duminica a 7-a după Rusalii, ne este prezentată pericopa evanghelică de la Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei, în care Iisus vindecă doi orbi şi un mut, aflaţi în oraşul Capernaum.

Plecând Iisus de acolo, doi orbi se ţineau după El strigând şi zicând: Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David.

După ce a intrat în casă, au venit la El orbii şi Iisus i-a întrebat: Credeţi că pot să fac Eu aceasta? Zis-au Lui: Da, Doamne!

Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: După credinţa voastră, fie vouă!

Şi s-au deschis ochii lor. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeţi, nimeni să nu ştie.

Iar ei, ieşind, L-au vestit în tot ţinutul acela.

Şi plecând ei, iată au adus la El un om mut, având demon.

Şi fiind scos demonul, mutul a grăit. Iar mulţimile se minunau zicând: Niciodată nu s-a arătat aşa în Israel.

Dar fariseii ziceau: Cu domnul demonilor scoate pe demoni.

Şi Iisus străbătea toate cetăţile şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor. (Matei 9, 27-35)

Prezenţa lui Hristos în mijlocul oamenilor reprezenta pentru aceştia un fapt fără precedent în istorie, un privilegiu. Ei erau conştienţi că prin puterea Sa, Hristos, le poate vindeca orice suferinţă. Ei veneau la El cu inima deschisă şi cu o credinţă de netăgăduit. Cei care îi cereau ajutorul, indiferent de ce boală sufereau, că erau şchiopi, orbi, muţi, îndrăcăţi, credeau cu toată fiinţa lor că Hristos îi poate vindeca pentru că recunoşteau dumnezeirea Lui. Aşa erau şi cei doi orbi din Evanghelia de astăzi. Chiar dacă ochii trupului le erau închişi, ei vedeau cu ochii sufletului dumnezeirea Mântuitorului Iisus Hristos: “Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David” strigau cei doi, iar când Iisus i-a întrebat “Credeţi că pot să fac Eu aceasta?” ei au spus “Da, Doamne!” Iată iubiţi credincioşi ce credinţă statornică au avut cei doi. Ei chiar dacă nu-l vedeau pe Hristos, credinţa din inima lor i-a făcut să-L simtă pe Fiul lui Dumnezeu, care le-a grăit apoi: “După credinţa voastră, fie vouă!”

Orbii din Evanghelia de astăzi au credinţă cu adevărat mântuitoare, care angajează adâncul sufletelor lor, inima, deoarece îl recunosc pe Hristos şi îndeplinesc cuvintele Sfântului Ioan Evanghelistul: “Cel ce crede în Fiul are viaţă veşnică” (In. 3, 36).

Cei doi orbi simţeau dumnezeirea lui Hristos, vedeau cu ochii sufletului că El este izbăvirea lor. Iată, orbi fiind ei vedeau. Sunt şi oameni care deşi nu au defecte fizice, au sufletul bolnav şi inima împietrită, astfel încât nu vor să recunoască minunile săvârşite de Mântuitorul, minuni fără precedent în istoria neamului omenesc. Aceştia sunt cărturarii şi fariseii, care ziceau plini de ură: “Cu domnul demonilor scoate pe demoni”. Cu alte cuvinte, în loc să tresalte şi să se bucure că sunt martorii acestor minuni, ei se ridică împotriva lui Hristos şi-L acuză că vindecă neputinţele oamenilor cu puterea satanei. Acuzele lor sunt nefondate şi nu au nici o logică: dacă Satana ar alunga pe Satana, cu siguranţă s-ar produce dezbinare între diavoli, pierzându-se puterea lor de dominaţie asupra oamenilor. De această dată Mântuitorul nu răspunde fariseilor, ci lasă minunile să vorbească.

Avem de învăţat de la aceşti doi orbi că trebuie să ştim ce cerem şi să credem că vom dobândi ceea ce vom cere. Ei au cerut milă de la Fiul lui Dumnezeu. Ei au dat dovadă de pocăinţă, au venit cu inimă înfrântă şi smerită la Hristos, iar El s-a milostivit şi le-a dat vindecare. Hristos i-a tămăduit datorită credinţei lor.

Sfânta Evanghelie de astazi ne arată cât de importantă este virtutea credinţei. Credinţa alături de nădejde şi iubire îl apropie pe credincios prin intermediul harului dumnezeiesc de izvorul vieţii religioase, de Dumnezeu.

Cel care dă prima definiţie credinţei este Sf. Apostol Pavel: Iar credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute. (Ev. 11, 1). Astfel "credinţa devine baza de unde se porneşte spre cele nădăjduite".

Sfântul Chiril al Ierusalimului spune despre credinţă că este ochiul care luminează întreaga conştiinţă şi naşte înţelegerea, după cuvintele proorocului Isaia: “Dacă nu veţi crede, nici nu veţi înţelege” (Isaia 7, 9).

Cei doi orbi au un dialog cu Dumnezeu; Dumnezeu le deschide inima şi mintea înainte să le deschidă ochii; le descoperă harul Său, pentru a-L putea înţelege; ei văd, cu ochii sufletului, că Hristos este Cuvântul întrupat, prin care omul se poate întâlni cu Dumnezeu.

Credinţa după har lucrează cele ce sunt mai presus de om, iar cel care are această credinţă se regăseşte în cuvintele Mântuitorului: “Adevărat zic vouă că oricine va zice acestui munte: Ridică-te şi te aruncă în mare, şi nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ceea ce spune se va face, fi-va lui orice va zice. De aceea vă zic vouă: Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea.” (Mc. 11, 23-24).

Credinţa, presupune şi anumite obligaţii pe care fiecare dintre noi le avem, şi anume: obligaţia de a ne cunoaşte credinţa, iar noi pe măsură ce ne adâncim în credinţă, primim harul dumnezeisc din ce în ce mai bine şi trebuie să creştem în credinţă. Pentru ca cineva să crească în credinţă trebuie să se găsească în Biserică să fie parte integrantă a Trupului lui Hristos, să primească Sfintele Taine.

O altă obligaţie este necesitatea mărturisirii credinţei prin faptă şi vorbă: “Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.” (Mt. 10, 32).

Sfântul Apostol Pavel ne descoperă o altă obligaţie şi anume aceea de a ne păstra credinţa: “Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit” (II Tim. 4, 7).

După ce i-a vindecat pe cei doi orbi, “Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeţi, nimeni să nu ştie”. Mântuitorul dă dovadă de smerenie şi nu doreşte slava oamenilor, nu doreşte slava deşartă. El ştie că slava oamenilor este trecătoare ca vântul, iar un exemplu cât se poate de bun îl avem chiar din viaţa Mântuitorului, pe care în duminica Floriilor mulţimea L-a întâmpinat, la intrarea în Ierusalim, cu Osana Fiul lui David iar peste cinci zile, în Vinerea Patimilor aceeaşi mulţime cerea răstignirea Lui. Aşa cum Hristos n-a căutat slava deşartă aşa să facem şi noi şi să-I urmăm sfatul: “învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima” (Mt. 11, 29).

Tot Mântuitorul ne îndeamnă: “Luaţi aminte ca faptele dreptăţii voastre să nu le faceţi înaintea oamenilor ca să fiţi văzuţi de ei; altfel nu veţi avea plată de la Tatăl vostru Cel din ceruri. Deci, când faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de oameni”(Mt. 6, 1-2).

Fapte noastre bune trebuie făcute pentru Dumnezeu, nu pentru a fi lăudaţi de oameni, iar pentru a trăi veşnic trebuie să avem credinţă în Hristos, credinţă ce se hrăneşte cu fapte bune.

Şi Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă să fim smeriţi când facem ceva bun aproapelui nostru: “să nu căutăm laudele altora, căci prin aceasta noi batjocorim pe Stăpânul nostru, fiindcă trecem pe lângă dânsul ca şi cum n-ar fi destoinic a ne admira izbândele noastre, şi alergăm la laudele oamenilor… noi uitându-ne la oameni, facem totul de ochii lor, şi chiar în faptele bune nu socotim întru nimic de avea pe Dumnezeu ca admitrator al nostru, ci căutăm aprobarea celor deopotrivă cu noi”.

Tot Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune unul din motivele pentru care Dumnezeu l-a făcut pe om din trup şi suflet: “atunci când este stăpânit de mândrie, omul să se smerească prin neputinţa şi lipsa de valoare a trupului său, iar atunci când îi vin în minte gânduri de înjosire a firii sale omeneşti, să prindă curaj, gândindu-se la valoarea sufletului său nemuritor”.

Aşadar iubiţi credincioşi să deschidem şi noi ochii sufletelor noastre şi să vedem importanţa credinţei şi a smereniei în vieţile noastre, să ne aducem aminte mereu că avem obligaţia de a ne cunoaşte credinţa, necesitatea mărturisirii credinţei prin faptă şi vorbă şi gând şi obligaţia de a ne păstra credinţa indiferent de consecinţe, chiar cu preţul vieţii dacă este nevoie, aşa cum au făcut martirii.

Nu în ultimul rând să vă ajute bunul Dumnezeu să aveţi mereu gând smerit, oricâte fapte bune sau virtuţi aţi avea, deoarece “Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har” (Iacov 4, 6). AMIN.

Martiri şi sfinţi pe pământ românesc (3) - Epictet şi Astion

2010-07-08T11:06:00.000+03:00

"Mentionat inca din secolul I d. Hr. (Pliniu, Hist. nat., IV, 23), orasul Halmyris era situat la varsarea Dunarii in Mare, linga Dunavatul de azi (jud. Tulcea), intre lacul Razelm (care era pe atunci un golf al Marii si se numea Halmiris, adica apa sarata) si malul romanesc de azi al bratului Sfintul Ghorghe al marelui fluviu. Fiind punctul de confluenta a Dunarii cu Marea, unde se intilneau drumurile de pe uscat pe care urmau cursul fluviului ci cele de pe tarmul apusean al Marii, el constituia un important centru comercial si punct strategic pentru apararea frontierei de nord a imperiului, fiind intarit cu cetate militara, reinnoita si ea de Justinian⁹¹. Dupa unele stiri, aci a fost exilat Eunomius, seful arienilor, de catre imparatul Teodosie, la 383⁹².

Ca si in celelalte orase grecesti si romane de pe malul Marii si al Dunarii, crestinismul va fi patruns si la Halmyris de timpuriu. Singeroasa persecutie a lui Diocletian si a coregentilor lui a facut aici cel putin doua victime ilustre. E vorba de sfintii martiri Epictet si Astion, care au suferit moarte muceniceasca la Halmyris in ziua de 8 iulie, in anul 290. Sint poate cei mai vechi martiri crestini cunoscuti pe teritoriul Dobrogei⁹³ si printre putinii martiri dobrogeni ale caror acte martirice ni s-au pastrat⁹⁴, dindu-ne pretioase stiri despre viata, timpul, cauzele si felul patimirii lor, ca si despre felul cum s-a desfasurat in general persecutia lui Diocletian in regiunile dunarene.

Epictet era preot din partile rasaritului (probabil Asia Mica) pe vremea paganului Diocletian si se distingea prin viata lui virtuoasa si chiar prin unele fapte minunate, pe care le savirsea cu puterea credintei sale si cu rugaciunea. Intre altii care au crezut in Hristos, datorita propovaduirii lui, era si un tinar de bun neam, cu numele de Astion, fiul magistratului din acel oras. Acesta a devenit discipolul cel mai iubit al invatatorului sau; amindoi s-au hotarit sa plece undeva, departe, nestiuti de nimeni, pentru a vietui in pace dupa poruncile Evangheliei si pentru a spori numarul crestinilor prin pilda vietii lor. Imbarcandu-se deci pe o corabie, au plecat catre Apus, in tinutul scitilor ajungind in orasul Almiridensilor (Halmyris). Aici au adus pe multi la credinta prin predica, prin pilda vietuirii lor curate si prin unele fapte peste fire, pe care le savirseau cu puterea lui Dumnezeu.

Venind comandant al orasului paganul Latronianus, cei doi crestini au fost denuntati ca vrajitori si agitatori, care, prin faptele lor, ar fi indepartat pe multi de la datoria de a sacrifica imparatilor si zeilor. Intemnitiati si adusi in fata judecatorilor, cei doi si-au sustinut cu tarie credinta crestina, incit chiar unul dintre judecatori, cu numele Vigilantiu, s-a convertit la Hristos. Dupa ce au suferit nenumarate si grele chinuri, au fost condamnati la moarte si decapitati, in ziua de 8 iulie, anul (probabil) 290. Epictet avea atunci cam 70 de ani, iar Astion numai 35 si era bine facut si frumos la infatisare. Trupurile lor au fost ridicate pe ascuns de catre Vigilantiu, care le-a uns cu mir si miresme si le-a inmormintat cu cinste, intr-un loc cuviincios. "Si multe semne si minuni s-au intimplat in acel loc, spre slava numelui lui Hristos, pina in zilele noastre", spune scriitorul care, pe baza actului martiric original a repovestit faptele, la oarecare trecere de timp dupa consumarea lor.

La putina vreme dupa moartea si inmormintarea celor doi martiri, parintii lui Astion, instiintati despre cele petrecute, au sosit la Halmyris si au dorit sa devina si ei crestini. Batrinul preot Bonosus din Halmyris I-a catehizat, iar dupa 40 zile trecind pe acolo episcopul locului, Evangelos"⁹⁵, le-a dat botezul. Dupa ce au ramas acolo un timp, parintii lui Astion s-au reintors in patria lor, luind cu ei si pe Vigilantiu si pe Bonosus⁹⁶.

Locul unde se afala sanctuarul vestit al celor doi martiri (probabil o bazilica cu martyrion), spre care se indreptau multi pelerini, nu se cunoaste inca. Resturile lui zac, probabil, ingropate sub darimaturile vechiului oras Halmyris si nu este exclus ca ele sa iasa la lumina cind se vor face acolo sapaturi complete si sitematice⁹⁷."

91. Procopius, De aedificiis, IV, 7.

92. Filostorgiu, Istoria bisericeasca, presc. De Fotie, X, 6 (in trad. rom de mitrop. Iosif Gheorghian, Bucuresti, 1898, p. 263 - Salmiris) si Nichifor Callist, Istoria bisericeasc, XII, 29.

93. Radu Vulpe, Historie ancienne de la Dobroudja, Bucuresti, 1938, p. 290 si I. Barnea, Perioada Dominatului (sec. IV-VII), in vol. Din istoria Dobrogei, vol. II, p. 380.

94. Ed. princeps de jesuitul Herbert Rosweyde († 1629) in opera sa Vitae Patrum, Antwerpen, 1615, reprodusa in Acta Sanctorum, ed. de Bollandisti, t. XXIX (luna iulie t. II), Paris-Roma 1867, p. 538-551.
95. Probabil cel de al doilea episcop al Tomisului, dupa Efrem martirul (vezi in urma),
96. J. Zeiller, op. cit., p. 119; H. Delehaye, Saints de Thrace..., p. 273-274; R. Netzhammer, Die christ. Martyrer am Ister, p. 14; Acelasi, Die christliche alterhumer der Dobrudscha, p. 22-25; Acelasi, Das altchristl. Tomi, Salzburg, 1903, p. 11-12; Acelasi, Epiktet und Astion, diokletianische Martyrer am Donau-Delta, Zug (1973).

97. Speranta aceasta si-o exprima, inca de la inceputul veacului nostru, atit cunoscutul arhiepiscop catolic R. Netzhammre, cit si H. Delehaye (Les martyrs Epictete et Astion, in "Bulletin de la Section Hist. de l’Academie Roumaine", t. XIV, 1928, p. 5).

Secunda

2010-07-04T21:44:00.001+03:00

"Fiţi atenţi la secundă, la fiecare secundă! O secundă, o biată secundă, la care nici nu suntem atenţi, şi mântuirea poate fi pierdută! Un moment e foarte important, dacă ştii să-l trăieşti. Deci, trăieşti momentul ca să repari trecutul şi să câştigi viitorul! Nu vă gândiţi ce va fi. Lăsaţi viitorul să-şi rezolve singur problemele! Tu trăieşti momentul acesta cum trebuie şi lasă în seama lui Dumnezeu în viaţa ta". (Pr. Arsenie Papacioc)

Duminica a 5-a după Rusalii (vindecarea celor 2 demonizaţi din ţinutul Gadara) (Mt. 8, 28-34; Mt. 9, 1)

2010-06-27T13:17:00.000+03:00

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Iubiţi credincioşi,

În duminica a 5-a după Rusalii, ne este zugrăvită pericopa evanghelică de la Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei, în care Iisus vindecă doi demonizaţi din ţinutul Gadara, ţinut situat pe un munte la est de Râul Iordan şi la 10 km sud-est de Marea Galileii.

Şi trecând El dincolo, în ţinutul Gadarenilor, L-au întâmpinat doi demonizaţi, care ieşeau din morminte, foarte cumpliţi, încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea.

Şi iată, au început să strige şi să zică: Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?

Departe de ei era o turmă mare de porci, păscând.

Iar demonii Îl rugau, zicând: Dacă ne scoţi afară, trimite-ne în turma de porci.

Şi El le-a zis: Duceţi-vă. Iar ei, ieşind, s-au dus în turma de porci. Şi iată, toată turma s-a aruncat de pe ţărm în mare şi a pierit în apă.

Iar păzitorii au fugit şi, ducându-se în cetate, au spus toate cele întâmplate cu demonizaţii.

Şi iată toată cetatea a ieşit în întâmpinarea lui Iisus şi, văzându-L, L-au rugat să treacă din hotarele lor.

Intrând în corabie, Iisus a trecut şi a venit în cetatea Sa. (Matei 8, 28-34; 9, 1)

Impactul emoţional de la începutul relatării este foarte mare deoarece cei doi demonizaţi ne sunt prezenţaţi ca nişte oameni foarte cumpliţi, care ieşeau din morminte nelăsând pe nimeni să treacă pe calea aceea.

Punând stăpânire pe aceşti oameni, satana vrea să-i facă primejdioşi pentru semenii lor, să-i facă incapabili să trăiască în comunitate. Diavolul îi îndepărtează pe oamenii pe care îi stăpâneşte, atât de Dumnezeu cât şi de semenii lor. Prin intermediul patimilor, diavolul conduce sufletele lor, cei doi devenind sclavi ai propriilor păcate. Cei doi devin sălaş diavolilor, Dumnezeu fiind absent din sufletele lor. Din aceasta deducem că răul este înfăţişat ca o lipsă a binelui, răul nu are fiinţă. Aşa cum întunericul este o lipsă a luminii şi frigul este o lipsă a căldurii, la fel şi răul este o lipsă a binelui. Când se apropie Binele Suprem, Mântuitorul Hristos, de cei doi demonizaţi, răul din sufletele lor se împrăştie ca fumul.

Cei doi îl întâmpină pe Mântuitorul Iisus Hristos strigând: Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu?

Din această întrebare adresată Mântuitorului, deducem faptul că diavolul, care stăpânea sufletele celor doi, este deranjat de prezenţa lui Hristos şi totodată recunoaşte în persoana lui Hristos, dumnezeirea. Iată fraţilor că spre surprinderea noastră chiar şi diavolul crede şi se cutremură. Diavolul crede în existenţa lui Dumnezeu, dar unii oameni nu cred, se declară atei, fiind nebuni după cum spune psalmistul David: “Zis-a cel nebun întru inima sa: Nu este Dumnezeu” (Ps 13,1; 52,1). Diavolul crede în existenţa lui Dumnezeu pentru că ştie de unde a fost alungat şi ştie puterea infinită a lui Dumnezeu, care a adus toate de la nefiinţă la fiinţă. Sunt oameni care nu cred în existenţa lui Dumnezeu, dar sunt alţi oameni care nu cred în existenţa diavolului. Iubiţi credincioşi aceasta esta cea mai mare viclenie a diavolului, să-l facă pe om să creadă că diavolul nu există. Astfel, satana poate lucra în voie. Îl poate ispiti pe om, care căzând în păcat devine cu timpul rob al păcatului, devine pătimaş, şi se depărtează de Dumnezeu.

În dialogul început cu Mântuitorul, diavolul continuă cu încă o întrebare sugestivă: Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti? Iată că diavolul ştie că Mântuitorul urmează să vină la sfârşitul lumii ca să dea fiecăruia răsplata pentru faptele sale şi se cutremură de Judecata Mântuitorului. Diavolul este mai treaz decât unii oameni, care cuprinşi de patimi nu vor să se întoarcă la Dumnezeu, dar nici nu pun mare preţ pe Judecata de Apoi şi pe răsplata pe care o vor primi pentru faptele lor. Aceşti oameni nu se tem de cuvintele lui Hristos: “Duceţi-vă de la Mine blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (Matei 25,41).

Pentru diavol prezenţa lui Hristos este echivalentă cu chinul, deoarece nu are nici o putere asupra lui Dumnezeu; mai mult decât atât, toate vicleniile diavolului sunt îngăduite de Dumnezeu. De fapt divolul nu are putere nici asupra omului, în acest sens Sf. Ioan Gură de Aur spunând că acesta are atâta putere cât îi oferă omul, diavolul fiind închipuit ca un câine care este în lanţ şi are o rază de acţiune limitată. Astfel el poate vătăma pe cineva doar dacă se apropie prea mult de el, cu alte cuvinte dacă omul răspunde afirmativ la ispitele diavolului.

Sfântul Evanghelist Matei arată în continuare supunerea necondiţionată a diavolului faţă de Mântuitorul Iisus Hristos: Iar demonii Îl rugau, zicând: Dacă ne scoţi afară, trimite-ne în turma de porci. Prin această rugăminte diavolul dovedeşte încă o dată viclenia sa nemărginită, deoarece doreşte ca în schimbul celor două suflete omeneşti pe care le stăpânea să obţină puterea asupra unei turme de porci aflată în apropiere, cu scopul să o piardă pe aceasta aruncând-o în mare. În atotştiinţa Sa, Mântuitorul Hristos, ştiind intenţia vrăjmaşului, dar ştiind şi afacerile nu tocmai curate ale gadarenilor, le îndeplineşte rugămintea spunându-le: Duceţi-vă. Această decizie avea să-I aducă lui Hristos izgonirea din acele ţinuturi de către locuitorii cetăţii Gadara, care prin pierderea porcilor îşi pierdeau avuţia, pentru că ei aveau ca îndeletnicire comerţul cu porci. Iubiţi credincioşi avem prezentată tipologia omului iubitor de avuţie care nu-l preţuieşte pe aproapele, dar nici pe Dumnezeu. Locuitorii Gadarei în loc să se bucure pentru că doi semeni de-ai lor, care erau munciţi rău de diavoli, au primit vindecare de la Hristos, ei sunt supăraţi deoarece şi-au pierdut averea. Să ne uităm cu atenţie şi la păzitorii porcilor, care au şi ei corespondent în lumea contemporană: sunt asemenea oamenilor care îi văd pe semenii lor că au renunţat la unele patimi şi s-au întors spre Dumnezeu, şi în loc să se bucure sau să facă şi ei la fel, ei încep să vorbească în batjocură spunând altora că cei care s-au îndreptat s-au pocăit. Imaginaţi-vă ce suflete bolnave şi chinuite au aceşti oameni.

Să fim atenţi iubiţi credincioşi pentru că viclenia diavolului este fără margini, deoarece el ne înfăţişează păcatul ca pe ceva nevinovat; nu ne arată consecinţele păcatului, mai mult decât atât ni-l arată ca pe ceva folositor. Aşa a ispitit-o şi pe Eva şi consecinţele le ştim cu toţii: "Eva s-a înşelat cu rodul oprit, şi iată că întreaga omenire a căzut în înşelarea vieţii, de toate s-a împătimit omul, şi Dumnezeu a devenit uitat în inimi, depărtat, dispreţuit şi hulit. Dumnezeu S-a îndepărtat din inimile omeneşti şi nu împărăţeşte în ele, fiindcă în ele împărtăşeşte duhul viclean a toată înşelarea şi înstrăinarea de Ziditor - satana; omul s-a făcut atelier al diavolului care clădeşte în el toată înşelăciunea, tot răul. Hristos Răscumpărătorul a venit pe pământ tocmai pentru a smulge pe om din această înşelare pierzătoare şi a reaşeza în el chipul lui Dumnezeu şi asemănarea lui Dumnezeu şi a-l face făptură nouă şi a-l uni iarăşi cu Dumnezeu." (Sf. Ioan de Kronstadt, Spicul viu).

Mântuitorul Hristos, prin jertfa Sa, ne-a unit iarăşi cu Dumnezeu, iar noi în prezent ne putem uni cu Hristos prin Sfintele Taine, prin intermediul cărora primim harul cel dumnezeiesc, deoarece tainele lui Hristos sădesc în sufletele luminate dragostea cea adevărată. Dintre cele 7 taine (Botezul, Mirungerea, Euharistia, Maslul, Cununia, Hirotonia, Spovedania), desăvârşirea tuturor celorlalte este Sfânta Euharistie. Sfântul Nicolae Cabasila, în cartea sa “Despre viaţa în Hristos” afirmă: “Numai Împărtăşania poate aduce iarăşi la viaţă pe cei ce au murit din cauza păcatelor. Fiindcă omul căzut nu se poate ridica prin puteri omeneşti, după cum nici răutatea omenească nu se poate ispăşi prin vrednicie omenească.”

Prin primirea cu vrednicie a Sfintei Împărtăşanii “Însuşi Domnul Iisus Hristos ne umple sufletul şi opreşte săgeţile viclene care sunt aruncate din afară asupra noastră, adăpostindu-ne de orice atac ar veni, pentru că El este scăparea noastră.” (Sf. Nicolae Cabasila)

Iată iubiţi credincioşi ce armă puternică avem împotriva diavolilor, avem chiar Trupul şi Sângele Mântuitorului care vindecă atât sufletul cât şi trupul. La fiecare Sfântă Liturghie îl avem prezent pe Hristos în mod real, care se împărtăşeşte celor vrednici, care vin să-L primească cu inimă curată.

Pentru a primi cu vrednicie Sfânta Împărtăşanie, creştinul trebuie să se înnarmeze şi cu alte arme împotriva vrăjmaşului, iar acestea sunt: Sfânta Spovedanie, postul şi rugăciunea. Prin post şi rugăciune creştinul trebuie să se apropie de scaunul de spovedanie şi să-şi mărturisească în faţa preotului cu inimă frântă şi smerită păcatele, acesta având puterea dată de Hristos de a lega sau dezlega păcatele, urmând îndemnul Mântuitorului: “Adevărat grăiesc vouă: Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer.” (Matei 18, 18).

Împotriva diavolului avem încă două arme preţioase: Sfânta Cruce: „Doamne, armă împotriva diavolului, Crucea Ta o ai dat nouă“ şi smerenia: " cea mai puternica armă împotriva curselor diavoleşti este smerenia. Aşa cum cea mai vicleana armă a diavolului împotriva noastră este mândria” (Sf. Antonie cel Mare). Smerenia este singura virtute care nu poate să fie alterată de ispita diavolească, deoarece este plină de har dumnezeisc, iar Mântuitorul ne spune: "Învăţaţi-vă de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihna sufletelor voastre" (Matei 11, 29)

Iubiţi credincioşi, să ascutăm îndemnul Sf. Apostol Pavel care în epistola către Efeseni spune: “Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului.” (Ef. 6, 11).

Aşadar nu staţi nepăsători în faţa ispitelor diavolului, ci pregătiţi-vă să-l înfruntaţi cu armele descrise mai sus: Sfintele Taine, postul, rugăciunea, Sfânta Cruce şi smerenia şi astfel vă veţi apropia de Dumnezeu, îl veţi avea ca aliat în lupta cu diavolii, după cum spune Sf. Iacov: “Apropiaţi-vă de Dumnezeu şi El se va apropia de voi”. (Iacov 4, 8).

Să vă ajute bunul Dumnezeu să vă întoarceţi acasă mai bogaţi sufleteşte, mai înduhovniciţi, mai buni, mai îngăduitori cu aproapele şi mai atenţi la ispitele diavolului, iar la Judecata de Apoi să auziţi cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos: “Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii.” (Matei 25, 34). AMIN.

Nu te speria de criza în care se afundă lumea!

2010-06-17T21:50:00.001+03:00

În acest sens, Sfânta Scriptură ne spune: "Domnul nu lasă să piară de foame sufletul celui drept; însă el respinge lăcomia celor fără de lege"(Pilde 10, 3).

"Să nu fim puţini credincioşi, nici mici la suflet, căci Cel ce a făgăduit Împărăţia Cerurilor şi atâtea bunătăţi, apoi cum nu ne va da cele de aici? Să nu poftim lucruri de prisos, ci să iubim simplitatea, şi atunci veşnic ne vom îmbogăţi. Să cerem acoperământ trupului şi hrană, şi atunci de toate ne vom bucura, şi de aceasta, ca şi altele mai mari. Dar dacă poate tu eşti scârbit şi cauţi spre pământ, apoi aş voi să-ţi arăt sufletul celui care te-a nedreptăţit, cum se face pulbere după biruinţa lui asupra ta. De altfel, aşa este păcatul; întrucât este lucrare, el îţi aduce oarecare plăcere - dar după ce s-a sfârşit, atunci mica plăcare zboară şi în locul ei intră nemulţumirea şi tristeţea. Aceasta pătimim şi când batjocorim pe cineva, iar după aceea suntem mustraţi de conştiinţă. Dumnezeu nu a pus răsplata celui ce ţi-a făcut rău în pedeapsa lui, căci atunci n-ar fi vreun mare lucru. Mulţi cred că ar fi o mângâiere pentru dânşii când văd pe prigonitorul lor pedepsit, fiindcă atunci cred că au luat înapoi de la acela tot ce le răpise. Însă Dumnezeu nu a pus răsplata în aceasta. Voieşti poate a şti câte bunătăţi vei moşteni? Îţi deschide cerul întreg, te face împreună cetăţean cu sfinţii, te pregăteşte a sta împreună cu ei în aceeaşi ceată, te izbăveşte de păcate, te încununează cu dreptatea. Dacă cei ce iartă pe cei ce le greşesc iau iertarea păcatelor, dar încă cei ce nu numai că iartă, ci chiar mai dau şi altele cu îmbelşugare, de ce binecuvântare nu se vor învrednici? Deci să nu suferi lipsit de curaj, ci încă te şi roagă pentru cel ce te-a nedreptăţit, căci şi aceasta o faci tot pentru tine. Ţi-a luat averea? Câtă avere n-ai da ca să ţi se ierte păcatele?" Dar tocmai aceasta se petrece acum cu tine, căci dacă suferi cu bărbăţie şi nu blestemi pe prigonitorul tău, ţi-ai pus pe cap o cunună strălucită. Şi cuvântul acesta nu este al meu, ci al lui Hristos, care zice: "Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri"(Matei 5, 44-45)" (Sf. Ioan Gură de Aur)

Omul l-a uitat pe Dumnezeu

2010-06-15T14:20:00.000+03:00

"Eva s-a înşelat cu rodul oprit, şi iată că întreaga omenire a căzut în înşelarea vieţii, şi cu toţi au început să se înşele, şi femeia însăşi a devenit obiect de înşelare prin frumuseţea ei trupească, şi totul, totul a devenit pentru om obiect de înşelare: şi mâncarea şi băutura, şi îmbrăcămintea, şi banii, şi toate jocurile, şi distracţiile, şi vietăţile - câinii, pisicile, păsările: de toate s-a împătimit omul, şi Dumnezeu a devenit uitat în inimi, depărtat, dispreţuit şi hulit. Dumnezeu S-a îndepărtat din inimile omeneşti şi nu împărăţeşte în ele, fiindcă în ele împărtăşeşte duhul viclean a toată înşelarea şi înstrăinarea de Ziditor - satana; omul s-a făcut atelier al diavolului care clădeşte în el toată înşelăciunea, tot răul. Hristos Răscumpărătorul a venit pe pământ tocmai pentru a smulge pe om din această înşelare pierzătoare şi a reaşeza în el chipul lui Dumnezeu şi asemănarea lui Dumnezeu şi a-l face făptură nouă şi a-l uni iarăşi cu Dumnezeu." (Sf. Ioan de Kronstadt, Spicul viu)

Martiri şi sfinţi pe pământ românesc (2) - Nicandru şi Marcian

2010-06-08T11:02:00.001+03:00

"Martirologiul siriac pomeneste, ca martir tomitan, la 5 iunie, pe Marcian si alti martiri. In Martirologiul hieroymian Marcian e pomenit impreuna cu alti doi martiri: Nicandru si Apoloniu, dar toti trei sint localizati in Egipt ("in Aegypto Marciani, Nicandri et Apolloni, quorum gesta habentur"), ceea ce a facut pe unii aghiografi sa creada ca ar fi vorba de martiri egipteni, si anume din Alexandria, cum precizeaza o traducere latina a Martirologiului hieronymian, martiri care ar fi fost sarbatoriti si la Tomis⁴². Alti istorici opineaza insa ca localizarea acestor sfinti in Egipt ar proveni dintr-o eroare de transcriere a copistilor de manuscrise, care au scris sau au citit Thmuis (localitate in Egipt) in loc de Thomis⁴³. Mai aproape de adevar credem ca se afla istoricul J. Zeiler (op. cit., p. 118), care precizeaza ca Marcian si Nicandru sint cei doi soldati romani din armata imperiala de la Dunare care au suferit martiriul la Durostor, in persecutia lui Diocletian si Galeriu, la 27 (ori 17) iunie 298 si care era foarte natural sa fie cinstiti si la Tomis, fiind vorba de orase relativ apropiate, ale aceleiasi provincii romane. Sinaxarele din mineiele ortodoxe pastreaza pina azi amintirea lor la 8 iunie, fara sa precizeze locul patimirii⁴⁴."

42. H. Delehaye, "Propylaeum ad Acta Sanctorum Novembris",Bruxelles, 1902, col. 40-41. Cf. si sinaxarul din Mineiul rom. pe septembrie ziua 13 (ed. IV, Bucuresti 1973,, p. 270-271.
43. Pr. Prof. I. Ramureanu, Sfinti si martiri la Tomis - Constanta in rev. "Biserica Ortodoxa Romana", an. 1969, nr. 9-10, supra, p. 990.
44. Vezi si Dr. Gherasim Timus, Dictionar agiografic, cuprinzind pe scurt vietile sfintilor, Bucuresti, 1898, p. 258.

Martiri şi sfinţi pe pământ românesc (1) - Filippos, Zoticos, Attalos si Kamasis

2010-06-04T16:08:00.001+03:00

"La 4 iunie, Martirologiul siriac indica pomenirea la Noviodunum a martirului Filip, la care Martirologiul hieronymian adauga pe Zoticus, Attalus, Euticos (Evtichie), Kamasis, Quirinus (Quirina), Iulia, Saturnina (Saturnius), Galdunus, Ninnita, Fortunio si alti 25, ale caror nume nu ni se arata 80. Patru din grupul acestor martiri si anume: Filippos, Zoticos, Attalos si Kamasis - pe care aghiografii ii identificau pina nu de mult cu diferiti martiri din alte parti 81, suntnt de fapt martirii locali, de la Noviodunum, ale caror oseminte s-au descoperit de curind (septembrie 1971) in martyrion-ul (cripta) de sub altarul bazilicii paleocrestine din satul Niculitel (la 10 km sud de Noviodunum (Isaccea de azi), de unde au fost duse la minastirea Cocoş, din apropiere, unde se afla acum 82. Desi au patimit la Noviodunum, numele lor indica o provenieinta orientala, probabil microasiatica, dar pot fi foarte bine si din Moesia, Tracia ori alta dintre provinciile sud-dunarene ale imperiului roman. Dupa parerile istoricilor si arheologilor romani cei mai competenti, ei au suferit moarte martirica in persecutia lui Diocletian si Galeriu (303-304) ori cea a lui Liciniu (319-323), din care provin majoritatea martirilor din Scitia Mica si din orasele de la sudul Dunarii, unde stim ca aceste ultime persecutii au fost deosebit de violente. Fie ca au fost inmormintati de la inceput la Niculitel, fie ca au fost adusi aici mai tirziu, spre a fi feriti de furia devastatoare a gotilor si a hunilor, peste mormintul lor comun s-a construit - probabil in a doua jumatate a secolului IV ori la inceputul secolui urmator - martyrion-ul descoperit acum (pe peretii caruia sunt inscrise si numele lor) cu bazilica de deasupra lui 83. E foarte putin probabila ipoteza mortii lor martirice in timpul persecutiei lui Atanaric (a doua jumatate a secoluli IV), in Gotia (Dacia Traiana), de unde ar fi fost adusi si inmormintati in dreapta Dunarii 84. Intemeiati pe confirmarea existentei celor patru martiri de la Noviodunum prin senzationala descoperire a osemintelor lor la Niculitel, credem ca nu avem nici un motiv sa ne indoim de adevarul istoric al informatiilor date de vechile martirologii; presupunem deci, ca si ceilalti martiri pomeniti in ele la 4 iunie si enumerati aci sunt tot martiri locali, care au patimit odata cu cei patru, in persecutia lui Diocletian (303-305) sau in cea a lui Liciniu (319-320)."

80. Pentru acest grup, vezi izvoarele citate si interpretate corect la I. Barnea, Martyrion-ul de la Niculitel, in rev. "Biserica Ortodoxa Romana", 1973, 1-2, p. 220-221; Acelasi, O importanta descoperire arheologica..., p. 73. Cf. si C. Erbiceanu, Ulfila... p. 79 (cu unele deformatii de nume).

81. Vezi, de ex., J. Zeiller, op. cit., p. 119 si H. Delehaye, Saints de Thrace..., p. 273; Acelasi, Coment, la Mart. Hieronymian din ed. H. Quentin, Bruxelles 1931, p. 302-304.

82. Literatura principala despre acestia, publicata pina acum: V. H. Baumann, Bazilica cu "martyricon" din epoca romanitatii tirzii descoperita la Niculitel, in "Bulet Monum. Ist. 41(1972), nr. 2, p. 17-26; Pr. Prof. I. Ramureanu, Martirii crestini de la Niculitel, descoperiti in 1971, in rev. "Biserica Ortodoxa Romana", an. 1973, nr. 3-5, p. 464-471; I. Barnea, Martyrionul de la Niculitel, in rev. "Biserica Ortodoxa Romana", 1973, 1-2, p. 218-228; Acelasi, O importanta descoperire arheologica...., p. 70-79; P. Diaconu, Despre data patimirii lui Zotikos, Attalos, Kamasis si Philippos, in "Studii si cerc. De ist. veche", 24 (1973), nr. 4, p. 633-641; P. Nasturel, Quatre martyres de Noviodunum (Scythie Mineure), in "Analecta Bollandiana", 91 (1973), 1-2, p. 5-8.

83. Pentru aceasta opinie: I. Barnea, ambele studii cit. supra: P.S. Nasturel, op. cit., supra; Pr. Prof. I Ramureanu, op. cit., supra, p. 470-471.

84. Ipoteza aceasta a fost sustinuta de: V.H. Baumann, ambele studii citate la n. 82 si P. Diaconu, op. cit., la nota 82.

Păcatul mândriei

2010-06-04T13:30:00.000+03:00

"Nu există păcat mai mare decât mândria, care este o deplină lipsire de harul lui Dumnezeu: "Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har"(Iac 4, 6). Însă cel mândru nici pe sine nu se socoteşte păcătos, nici altora nu le îngăduie să-i scoată în evidenţă păcatele. El nu rabdă observaţiile. Într-atât la orbit mândria pentru păcatele lui. În noaptea întunecoasă noi nu vedem lucrurile care ne înconjoară, însă, în ciuda acestui fapt, ele se află în jurul nostru. Faptul că noi nu le vedem nu înseamnă că acestea nu există. Este îndeajuns să ne ciocnim de ele ca să ne convingem de existenţa lor. Tot astfel este şi în viaţa duhovnicească. Dacă noi nu ne vedem păcatele noastre, fie din pricina mândriei, fie din pricina grozavei împietriri în păcat, nu înseamnă că nu avem păcate. Când ne izbim de ele şi suferim din cauza lor, ne vom încredinţa că există, că sunt în noi, că ele creează un întuneric duhovnicesc în inimile noastre şi ne pricinuiesc toate durerile şi pătimirile" (Arhim. Serafim Alexiev, Vederea păcatelor noastre)

Hirotonia

2010-06-03T23:52:00.000+03:00

Canonul 2 apostolic: "Preotul să se hirotonească de către un episcop, la fel şi diaconul şi ceilalţi clerici"

Avva Macarie Egipteanul

2010-05-26T21:56:00.000+03:00

Povestit-a despre sine avva Macarie, zicand: cand eram mai tanar si sedeam la chilie in Egipt, m-au apucat si m-au facut cleric in sat. Si nevrand sa primesc, am fugit la alt loc. Si a venit la mine un mirean cucernic si lua rucodelia mea si-mi slujea mie. Apoi s-a intamplat din ispita diavoleasca de a cazut in pacat o fata si luand in pantece, era intrebata cine este cel ce a facut aceasta. Iar ea zicea: pustnicul! Iar ei iesind, m-au prins in sat si au spanzurat de grumajii mei oale afumate si urechi de vase si m-au purtat in vileag prin sat pe ulita, batandu-ma si zicand: acest calugar a stricat pe fata noastra, luati-l, luati-l! Si m-au batut incat putin de n-am murit. Si venind unul din batrani, a zis: pana cand bateti pe acest calugar strain. Iar cel ce-mi slujea, urma dupa mine rusinandu-se, caci era ocarandu-l pe el foarte si zicand: iata sihastrul pe care tu il marturiseai, ce a facut! Si au zis parintii ei: nu-l slobozim pana ce nu va da chezasie ca o va hrani pe dansa. Si am zis slujitorului meu si m-a luat in chezasie. Si mergand la chilia mea, am dat lui cate cosnite aveam, zicandu-i: vinde-le si le da femeii mele sa manance! Si ziceam in gandul meu: Macarie, iata ti-ai gasit tie femeie. Trebuie sa lucrezi putin mai mult ca sa o hranesti. Si lucram ziua si noaptea si ii trimeteam ei. Si cand a venit vremea ticaloasa sa nasca, a petrecut multe zile chinuindu-se si nu nastea. Si i-au zis ei: ce este aceasta? Iar ea a zis: eu stiu ca pe pustnicul acela l-am napastuit si mintind l-am invinuit. El nu este vinovat, ci cutare tanar. Si venind cel ce imi slujea bucurandu-se, zicea ca n-a putut sa nasca fata aceea pana ce nu a marturisit zicand ca nu are vina pustnicul, ci a mintit asupra lui. Si iata, tot satul va sa vina aici cu slava si sa se pocaiasca inaintea ta.

Iar eu auzind acestea, ca sa nu ma supere oamenii, m-am sculat si am venit aici la Schit. Acesta este inceputul pricinei pentru care am venit aici.

Hristos S-a Înălţat!

2010-05-13T23:49:00.001+03:00

Rânduiala Sfântului Botez

2010-05-06T23:31:00.001+03:00

Slujba botezului este alcătuită din 2 părţi:

a) Partea premergătoare (introductivă) a catehumenului

b) Botezul propriu-zis şi mirungerea

a) Preotul, cu epitrahil:

i. citeşte rugăciunea de primire în rândul catehumenilor

ii. citeşte cele 4 rugăciuni de exorcizare

- 2 spre apus

- 2 spre răsărit

iii. Unirea cu Hristos şi mărturisirea credinţei

iv. Rugăciunea de primire a candidatului la botez

b) Rânduiala botezului propriu-zis şi a Mirungerii are etapele:

i. Cădirea împrejurul cristelniţei şi a mesei

ii. Binecuvântarea de început

iii. Sfinţirea apei de botez

iv. Binecuvântarea untdelemnului bucuriei şi ungerea pruncului cu el (ungerea prebaptismală)

v. Afundarea în apă – partea principală a slujbei botezului

vi. Ungerea cu Sf. Mir

vii. Ritualul înconjurării mesei şi a cristelniţei

viii. Citirea Apostolului şi a Evangheliei

ix. Ritualul spălării pruncului (3 rugăciuni)

x. Ritualul tunderii părului (2 rugăciuni)

xi. Ectenia întreită şi otpustul

Scopul Sfintei Liturghii

2010-05-04T15:22:00.001+03:00

"Savârșirea Sfintei Liturghii are ca obiect prefacerea darurilor în dumnezeiescul Trup si Sânge, iar ca scop sfințirea credinciosilor, care, prin acestea, dobândesc si înlesnesc împlinirea acelui efect și acelui scop, sunt

rugăciunile, cântarile, citirile din Sfânta Scriptura și, în general, toate cele ce se savârșesc și se rostesc, cu Sfânta rânduiala, înainte și dupa sfințirea darurilor. Este adevarat ca Dumnezeu ne dă în dar toate cele sfinte, fără ca noi să-i dăm nimic în schimb; totuși, El ne cere neapărat să ne facem vrednici de a le primi și a le păstra, căci nu face parte de sfințire decât celor ce s-au pregătit în felul acesta. Așa se cuvine să primim botezul și ungerea cu sfântul mir, așa să gustăm din ospățul infricoșatei Cine. Acest lucru l-a arătat Domnul în pilda semănătorului, când a spus: „Ieșit-a semănătorul” nu ca să are țarina, ci ca să „semene”, dându-ne să înțelegem că arătura și toată pregătirea trebuie făcute mai dinainte. Se cuvine deci ca, la primirea Sfintelor Taine, sa ne înfatisam pregatiti si cu vrednicie. De aceea, trebuie să existe și în slujba Sfintei Liturghii mijloace de pregătire în acest scop: sunt rugăciunile, cântarile și tot ce se săvârșește sau se rostește într-însa, după rânduiala sfântă. Acestea ne sfințesc și ne fac în stare, pe de o parte ca să primim cu vrednicie sfințirea, iar pe de alta ca să o putem păstra și să rămânem cu ea.". (Sf. Nicolae Cabasila, Tâlcuirea dumnezeieștii Liturghii)

Ce este Sfânta Tradiţie?

2010-05-03T00:23:00.002+03:00

"Hristos nu este numai instrumentul Revelaţiei prin care Dumnezeu vorbeşte oamenilor. Întrucât El este Dumnezeu-Om, El este şi subiectul Revelaţiei. Mai mult decât atât: El se dovedeşte a fi şi conţinutul Revelaţiei. Hristos este Cel Care intră în comunicare cu omul, precum şi Cel despre care această comunicare vorbeşte. Principala propovăduire a lui Hristos nu este chemarea la milostenie, la iubire sau la pocăinţă, ci miezul propovăduirii lui Hristos este El Însuşi: "Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa" (In. 14,6), "Eu sunt lumina lumii" (In. 8, 12), "Eu sunt pâinea vieţii" (In. 6, 35).

Slujirea lui Hristos nu se reduce la spusele Lui. Slujirea lui Hristos nu este identică cu învăţătura Lui. El nu este numai prooroc. El mai este şi Preot. Slujirea unui prooroc poate fi cuprinsă în totalitate în cărţi. Slujirea Preotului înseamnă lucrare, nu numai cuvinte.Tocmai în aceasta constă problema Tradiţiei şi Scripturii. Scriptura este întipărire clară a cuvintelor lui Hristos. Însă, dacă slujirea lui Hristos nu este identică cuvintelor Sale, înseamnă că rodul slujirii Sale nu poate fi identic propovăduirii Sale, propovăduire redată în cuvintele consemnate în Evanghelii. Dacă învăţătura Sa nu este decât unul din roadele slujirii Sale, atunci care sunt celelalte roade? Şi cum pot oamenii moşteni aceste roade? Cum se transmite o învăţătură, cum este consemnată aceasta şi păstrată - se înţelege. Dar restul? Ceea ce în slujirea lui Hristos a fost mai presus de cuvinte nu poate fi redat în cuvinte. Înseamnă că trebuie să existe o altă modalitate de coparticipare la slujirea lui Hristos, coparticipare despre care nu ne vorbeşte Scriptura. Aceasta este Tradiţia" (Andrei Kuraev, Moştenirea lui Hristos)

Nu te mândri cu înţelepciunea

2010-05-02T14:10:00.000+03:00

"Nu te mândri cu înţelepciunea. Nici cu a altuia, căci nu este a ta. Nici cu a ta proprie, căci de vreme ce te mândreşti cu ea însemnă că nu o ai în măsura trebuitoare. Nici o lampă de gaz nu arde până ce nu i se pune gaz. Toate lămpile se pot alimenta, dar lampa înţelepciunii niciodată." (Sf. Nicolae Velimirovici, Învăţături despre bine şi rău)

Rânduiala şi semnificaţia Proscomidiei

2010-04-29T18:49:00.002+03:00

Rânduiala

Proscomidia:

- este prima parte a Sfintei Liturghii

- este rânduiala pregătirii şi a binecuvântării Cinstitelor Daruri.

La mănăstiri şi catedrale episcopale proscomidia se săvârşeşte în timpul Ceasurilor I, III, şi VI, care se citesc între Utrenie şi Liturghie.

La bisericile de enorie proscomidia se face în timpul Utreniei.

Proscomidia se sevârşeşte toată în sfântul altar, (în partea de nord-vest a acestuia, la proscomidiar) şi e săvârşită în întregime de preot.

PĂRŢILE PRINCIPALE ALE PROSCOMIDIEI

a) Ritualul pregătirii liturghisitorilor

i. Închinarea şi sărutarea icoanelor

ii. Îmbrăcarea veşmintelor

iii. Spălarea mâinilor

b) Binecuvântarea (precedată de metanii şi troparul „Răscumpăratu-ne-ai pe noi din blestemul Legii...”)

c) Ritualul scoaterii (pregătirii) Agneţului – din prima prescură

d) Ritualul pregătirii potirului (se pune vin şi apă cel mult ¼, face semnul binecuvântării deasupra potirului şi-l acoperă cu un acoperământ mic)

e) Ritualul scoaterii şi aşezării miridelor

a. Mirida Născătoarei de Dumnezeu (Panaghia, Bogorodicina) – din a doua prescură

b. Miridele sfinţilor (cele 9 cete) – din a treia prescură

i. Sfântul Ioan Proorocul

ii. Ceilalţi Sfinţi Prooroci

iii. Sfinţii Apostoli

iv. Sfinţii Ierarhi

v. Sfinţii Mucenici şi Muceniţe

vi. Sfinţii mari pustnici

vii. Sfinţii fără de arginţi

viii. Sfinţii Ioachim şi Ana, sfântul zilei şi toţi sfinţii

ix. Sfântul autor al Liturghiei pe care o săvârşim

c. Miridele pentru vii (începând cu cele 3 miride speciale) – din a patra prescură

i. Pentru episcopul locului (prima miridă specială)

ii. Pentru conducătorii statului (a doua miridă specială)

iii. Pentru ctitori (a treia miridă specială)

iv. Pentru vii

v. Pentru sine

vi. Pentru cererea specială, dacă este

d. Miridele pentru morţi – din a patra prescură

e. Mirida pentru sine (şi, dacă e cazul, miridele speciale pentru trebuinţele diferite)

f) Acoperirea Darurilor (acoperământul discului, acoperământul potirului, acoperământul cel mare (Aerul), cu care acoperă şi discul şi potirul)

g) Tămâierea (cădirea) şi Rugăciunea pentru binecuvântarea Darurilor (Rugăciunea Proscomidiei)

h) Apolisul şi cădirea finală (a Darurilor, a Sfintei Mese şi a întregului altar, cu rostirea troparului „În mormânt cu trupul...”)

Putem scoate miride atât timp cât Darurile sunt la Proscomidiar, adică până la Heruvic

Pomelnicele sosite după ieşirea cu Darurile se pomenesc la proscomidiar în timpul Axionului, dar fără să mai scoată miride.

Pomelnicele primite după Axion se vor pomeni la Liturghia următoare.

Semnificaţia:

De ce se foloseşte pâine şi vin?

- Însuşi Mântuitorul, la Cina cea de taină, când a întemeiat Sf. Euharistie a folosit vin şi pâine

- Pâinea este simbolul trupului omenesc

- Sângele este simbolul sângelui

- Pâinea şi vinul sunt obţinute prin truda şi sudoarea omului, ceea ce le dă o valoare deosebită ca materie de jertfă

- Pâinea, făcută din boabe de grâu strânse laolaltă şi vinul rezultat din zdrobirea, în acelaşi teasc, a ciorchinilor de struguri simbolizează unitatea spirituală care îi leagă între ei pe membrii Bisericii, ei devenind un singur trup: Trupul tainic al Domului, adică Biserica

- Apa astâmpără setea şi ajută la curăţenia corporală a omului şi simbolizează pe credincioşii laici, iar amestecarea ei cu vinul înseamnă încorporarea acestora la Hristos.

De ce se foloseşte pâine dospită?

- O astfel de pâine a folosit Mântuitorul în Joia Mare

- Pâinea dopită simbolizează mai bine sufletul desăvârşit şi întruparea desăvârşită a Domnului, fiind făcută din 3 elemente:

o Făina cu aluat – sufletul

o Apa – botezul

o Sarea – gândul şi învăţătura Cuvântului

- Ca să ne deosebim de evrei, care-şi fac Paştile cu azimă

- În jertfa lui Melchisedec s-a adus tot pâine dospită

Pâine se aduce sub formă de prescuri: rotunde, cu 3, 4 sau 5 cornuri.

Spălarea mâinilor preotului simbolizează curăţia trupească şi sufletească a liturghisitorului

(Pr. Ene Branişte, Liturgica Specială)

Sufletul este mai preţios decât trupul

2010-04-27T19:01:00.000+03:00

"Timpul este pasărea care te împodobeşte cu pene colorate, însă, la vreme, va reveni să-şi adune ale sale. Dacă îţi vei fi legat sufletul tău prea mult de pene, timpul va smulge împreună cu penele şi sufletul. O cât de urâtă va fi goliciunea ta!" (Sf. Nicolae Velimirovici, Învăţături despre bine şi rău)

Hotărârile celor şapte sinoade ecumenice pot fi considerate ca o continuare a Sfintei Scripturi

2010-04-25T21:57:00.001+03:00

"Sinoadele au preluat sarcina de a păstra şi a stabili
Tradiţia scrisă şi orală, au dat formă scrisă adevărurilor
care doar prin Biserica întreagă se pot concepe, prin
adunarea întru iubire a acesteia şi nicidecum din partea
unui membru singular al Bisericii. Astfel au apărut
dogmele Sfintei Treimi şi cea a celor două naturi ale
Domnului Hristos. Acestea nu se pot înţelege cu gândirea
omenească. Dar înţelegerea omenească nu are nici atâta
putere şi nici atâta importanţă pentru a face un adevăr de
credinţă dependent de ea.
Hotărârile celor şapte sinoade ecumenice, recunoscute
de către întreaga Biserică în catolicitatea (universalitatea)
sa, pot fi considerate ca o continuare a Sfintei
Scripturi. Acestea zidesc pe aceeaşi Tradiţie trăită ca şi
evangheliile sau epistolele apostolilor şi în acelaşi fel se
sprijină pe temelia recunoaşterii de către întreaga
Biserică. Prin aceasta şi-au însuşit o calitate de veşnică şi
neştearsă îndreptăţire: sunt canonice. Canonicitatea: un fel
de forme şablon, formulate cu conştiinciozitate de
conştiinţa Bisericii. Dar în nici un caz legi, în accepţiune
juridică.
De aici face parte mai ales simbolul de credinţă
niceo-constantinopolitan. La Sinodul din Efes, din anul
431, acest crez s-a decretat de neschimbat, şi astfel rămas:
neschimbat; singura formulare scrisă a credinţei în
ortodoxie. Începând din secolul al VI-lea a răsunat
neschimbat, zilnic, la fiece liturghie. El este şi rămâne
coloana vertebrală a credinţei, pentru intruşi, neabordabil,
dar un adevăr sublim şi de necontestat pentru credinciosul
Bisericii sale.
Această mărturisire de credinţă şi hotărârile celor
şapte sinoade ecumenice, în afară de Scriptura însăşi,
reprezintă stânca pe care stă credinţa Bisericii. Expresia
scrisă a acestora apare mai ales în slujbele religioase, a
căror formă finală s-a desăvârşit în aceste veacuri
creatoare, cât şi în operele sfinţilor părinţi. Tot ce s-a mai
scris sub formă de cateheze sau mărturisiri de credinţă -
ca de exemplu cea a lui Petru Movilă, a lui Dositei, a
mitropolitului Filaret, şi altele ca acestea - nu sunt perene,
nu au o importanţă veşnică: au desigur o greutate, dar
redau doar o formă scrisă a credincioşiei unui membru
sau a unei comunităţi, la un moment dat. Aceasta se poate
schimba, poate evolua: vorbeşte despre Adevăr, dar nu
este Adevărul însuşi, cel descoperit de Dumnezeu în
plinătatea Bisericii şi acceptat conştient de aceasta.
Dogmele propriu-zise sunt puţine: adică nimic mai
mult decât Crezul niceo-constantinopolitan. În afara lor
există mult teren liber, lăsat în afara dogmatizării, ca de
exemplu viaţa de apoi şi rugăciunile pentru cei răposaţi,
rugăciunile către Maica Domnului şi către îngeri, tainele,
împărtăşania. Aceste lucruri nu sunt delimitate şi
încadrate fix într-o dogmă."

(Fritjof Tito Colliander, Credinţa şi trăirea ortodoxiei)

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe

2010-04-23T10:00:00.000+03:00

http://www.abcgallery.com/I/icons/icons19.html

http://www.touregypt.net/featurestories/catherines2-29.htm

http://www.ets.ru/e/ut000027.htm

Botezul se săvârşeşte prin trei afundări

2010-04-14T23:58:00.002+03:00

Canonul 50 apostolic: "Dacă vreun episcop sau presbiter nu ar săvârşi cele trei afundări ale unei singure sfinţiri (a botezului), ci numai o afundare, aceea care se dă (se practică) întru moartea Domnului, să se caterisească. Pentru că nu a zis Domnul: întru moartea mea botezaţi, ci: "mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-i pe ei în numele Tatălui şi al Fiului Şi al Sfântului Duh"(Matei 28,19)."

"Botezul se săvârşeşte în numele Sfintei Treimi, prin trei afundări, iar nu numai printr-o singură afundare, cum fac unii eretici, închipuind prin aceasta doar moartea Domnului. Cine se abate de la această rânduială, dacă este episcop sau presbiter, se supune caterisirii, pentru că prin botez se împărtăşeşte o nouă viaţă în numele Învierii Domnului şi în numele întregii puteri dumnezeieşti şi a lucrării tuturor celor trei feţe ale dumnezeirii, şi nu se îndrumă spre moarte cel ce vine la Hristos."(Arhid. Prof. Dr. N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe)

Sufletele drepţilor şi sufletele păcătoşilor

2010-04-11T16:32:00.000+03:00

"Zisu-ne-a noua Sfantul Antonie in invatatura sa, spre folosul nostru: un an am savarsit, rugandu-ma lui Dumnezeu sa-mi descopere locul dreptilor si al pacatosilor.

Iar intr-o noapte m-a strigat oarecare glas de sus, zicandu-mi: Antonie, scoala si vino!

Si stiind eu pe cine mi se cade sa ascult, am iesit si uitandu-ma, am vazut pe cineva ca pe un urias, lung, negru, urat si infricosat stand si ajungand pana la nori, avand mainile intinse in vazduh, sub care era un iezer ca o mare. Si am vazut suflete zburand ca niste pasari si cate treceau de la mainile lungului aceluia, se mantuiau si trecand de acolo, mergeau cealalta cale fara de grija; iar cate erau lovite de mainile lui, se opreau si cadeau in iezerul cel de foc. Si pentru cei ce zburau, scrasnea cu dintii sai, iar pentru cei ce cadeau jos, se bucura.

Si a fost glas catre mine, zicandu-mi: intelege ceea ce vezi! Acestia, pe care-i vezi ca zboara in sus, sunt sufletele dreptilor care nu s-au supus lungului aceluia si merg in Rai. Iar cel lung ce sta, este vrajmasul, care apucandu-i pe cei vinovati, ii opreste si nu-i lasa sa treaca, surpandu-i in iad, caci au urmat voii lui si au fost stapaniti de tinerea de minte de rau." (Pateric)

Hristos Anesti!

2010-04-07T23:27:00.002+03:00

Hristos a Înviat!

2010-04-04T20:47:00.001+03:00

Sfântul Ioan Scărarul

2010-03-30T09:23:00.001+03:00

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/martie/martie30.htm

Dumica a VI-a a Postului Mare (Duminica Floriilor) - prima zi din Săptămâna Patimilor

2010-03-28T08:20:00.001+03:00

Din punct de vedere liturgic din Duminica Floriilor începe Săptămâna Patimilor, când se săvârşesc deniile, care sunt de fapt Utreniile zilelor din această săptămână, începând cu cea din seara Duminicii Floriilor (Utrenia zilei de luni) şi terminând cu cea din seara Vinerii Sfintelor Patimi (Utrenia Sâmbetei Mari).

Acestea sunt Utrenii obişnuite cu precizarea că au Evanghelie.

Deniile din Joia Mare (denia mică )şi Vinerea Mare (denia mare) sunt speciale şi au o rânduială mai dezvoltată.

(Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica Specială)

Osteneşte-te să întăreşti credinţa din tine

2010-03-26T19:53:00.001+02:00

"Osteneşte-te să întăreşti credinţa din tine. Cu vremea vei simţi nevoia să te rogi. Credinţa ta nu-i tare, de aceea încă nu te mână la rugăciune. Am văzut odată cum pe o roată de moară cădea puţină apă. Şi roata rămânea nemişcată. Apoi a venit apă multă, şi roata s-a pus în mişcare. Credinţa e putere duhovnicească. Puţina credinţă nu mişcă nici mintea spre cugetarea la Dumnezeu. Credinţa mare mişcă şi mintea şi inima şi tot sufletul omului. Cât dăinuieşte în om o credinţă mare, ea îi mişcă sufletul, prin puterea ei, către Dumnezeu. Ai citit, spui tu, cuvintele Mântuitorului: "ştie Tatăl vostru de ce aveţi trebuinţă mai înainte de rugăciunea voastră", şi din ele ai tras încheierea că rugăciunea nu foloseşte, îndeobşte, la nimic. Într-adevăr, ştie Dumnezeu dinainte tot ce ne trebuie, şi totuşi El vrea să ne rugăm Lui. Lucrul acesta e mai uşor de explicat unor părinţi decât ţie, om necăsătorit. Uite, şi părinţii ştiu dinainte ce le trebuie copiilor, şi totuşi aşteaptă ca aceştia să-i roage - fiindcă părinţii ştiu că ruga înmoaie şi înnobilează inima copiilor, că îi face mai supuşi, smeriţi, blânzi, ascultători, milostivi şi nobili. Vezi câte scântei cereşti iscă rugăciunea în inima omenească?
Am citit că un oarecare călugăr s-a oprit lângă o casă de lângă drum. În acea casă muncitorii ţineau o întrunire. Pe dată se făcu linişte în casă. Muncitorii îngenuncheară la rugăciune - iar unul dintre ei ieşi şi începu să umble prin faţa casei. Călătorul îl întrebă ce se face înăuntru.
Păi se roagă lui Dumnezeu. Iar mie mi-e ruşine, aşa că am ieşit.
Călătorul tăcu şi aşteaptă.
Pe cine aştepţi? - îl intreabă muncitorul?
Aştept să iasă cineva ca să-l întreb de drum.
Dar de ce nu mă întrebi pe mine? Şi eu pot să-ţi arăt.
Călătorul dădu din cap şi îi răspunse:
Cum ar putea să arate calea dreaptă cel ce se ruşinează de Dumnezeu şi de fraţii săi?
Eu cred că la tine nu este ruşine de rugăciune, ci pur şi simplu credinţa slabă. Îngrijeşte, aşadar, îngrijeşte pruncul din tine. Când va creşte şi va ajunge viteaz, îţi va răsplati însutit osteneala. Credinţa vitejească va pune în mişcare roata lăuntrică a fiinţei tale, şi vei dobândi o viaţă nouă.
Pace ţie de la Dumnezeu şi binecuvântare!"
(Sf. Nicolae Velimirovici)

Fie mie după cuvântul tău!

2010-03-25T18:23:00.002+02:00

Fie!
Iată cuvântul prin care a început mântuirea neamului omenesc! Prin consimţământul liber dat de Fecioara Maria: "Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!" (Luca 1, 38) s-a zămislit în pântecul său a doua persoană a Sfintei Treimi, Înşăşi Dumnezeu, care avea să restaureze neamul omenesc, scăpându-l din ghearele stricăciunii şi ale morţii. Din dialogul dintre Îngerul Gavriil şi Maica Domnului reiese încă o dată marea iubire de oameni a lui Dumnezeu, care nu impune nimănui să facă ceva contrat voinţei lui. Astfel, Fecioara Maria acceptă de bunăvoie ceea ce avea să fie "Taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută" (Coloseni 1, 26) şi ne deschide calea spre mântuire, deoarece fără întruparea Mântuitorului izbăvirea oamenilor de păcat şi de moarte nu s-ar fi putut realiza.

Viaţa omului

2010-03-23T17:20:00.000+02:00

"Viaţa omenească nici nu s-ar putea închipui fără trei lucruri: fericire, nefericire şi moarte. Puţină fericire, puţină nefericire şi moartea fac cu putinţă această viaţă. Chimia morală a acestei lumi este mult mai interesantă decât chimia fizică. Fericirea este darul lui Dumnezeu, nefericirea este îngăduinţa dumnezeiască, iar moartea este biruinţa lui Dumnezeu. O fericire neîntreruptă, fără nefericire, ar deveni lipsită de culoare şi plictisitoare. O nefericire continuă, fără moarte, ar transforma această viaţă în iad, din care nu este putinţă de ieşire. În fericire oamenii nu vor să-şi amintească de Dumnezeu; chiar în nefericire nu vor să-şi amintească de Dumnezeu; la moarte însă sunt obligaţi s-o facă." (Sf. Nicolae Velimirovici)

Vinerea din Săptămâna a-V-a a Postului Mare - Acatistul Maicii Domnului

2010-03-19T20:25:00.002+02:00

Acatistul Maicii Domnului

Despre cinstirea sfintelor icoane (1)

2010-03-17T17:33:00.000+02:00

"Privind la iconostas în biserică, în paraclis sau acasă, adu-ţi aminte de cuvintele Mântuitorului: "Voi nu sunteţi străini şi venetici, ci împreună-cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu"(Efeseni 2, 19). Şi să spui: Prin mila lui Dumnezeu, noi, creştinii ortodocşi şi credincioşi, suntem împreună-vieţuitori cu Maica Domnului şi cu toţi sfinţii. Iată de ce întrebuinţăm noi sfintele icoane şi le cinstim, cinstind în ele chipul dintâi (arhetipul), adică pe înşişi sfinţii; alcătuim împreună cu ei un singur sobor, o singură Biserică, cerească şi pământească. Cinstindu-i, pomenim şi cinstim nevoinţele lor făcute din dragoste de Dumnezeu, credincioşia şi dăruirea lor până la moarte faţă de Dumnezeu şi vrem să le urmăm şi noi în credinţă şi lepădare de sine pentru numele Lui" (Sf. Ioan de Kronstadt, Spicul viu)

Despre dragostea de aproapele (2)

2010-03-16T22:28:00.002+02:00

"Un monah avea sub ascultare un alt monah, care era într-o chilie departe cu zece mile. Deci, i-a zis lui gândul: cheamă-l pe fratele să vină să ia pâinea. Şi iarăşi a socotit: de ce pentru pâine să supăr eu pe fratele să vină zece mile? Mai vârtos să o duc eu. Şi luând-o, a plecat la el, dar mergând, s-a lovit cu piciorul de o piatră si rănindu-i-se degetul, curgea sânge mult. De durere a început să plângă. Atunci îndată a venit la el îngerul, zicând: de ce plângi? Iar el arătându-i rana, a zis: pentru aceasta plâng. Zis-a îngerul: nu plânge pentru aceasta, că paşii tăi pe care îi faci, pentru Domnul se numără şi spre marea răsplătire înaintea feţei lui Dumnezeu se văd. Atunci mulţumind pustnicul lui Dumnezeu, călătorea bucurându-se. Şi venind la fratele, i-a adus pâinile şi i-a povestit lui iubirea de oameni a lui Dumnezeu si dându-i pâinea, s-a intors. A doua zi luând iarăşi pâine, a plecat la alt monah să o ducă. Şi s-a întamplat de venea şi acela la el şi s-au întâlnit pe cale amândoi. Astfel a zis cel ce mergea, către cel ce venea: o comoara avem şi ai cautat să mi-o furi? Şi el a zis lui: au doară uşa cea strâmtă numai pe tine te încape? Lasă-ne şi pe noi să venim împreună cu tine. Şi îndată vorbind ei, li s-a arătat îngerul Domnului şi le-a zis, prigonirea aceasta a voastră s-a suit la Dumnezeu ca un miros de bună mireasmă!"

Sfânta Scriptură este o tradiţie scrisă iar Sfânta Tradiţie este o scriere trăită

2010-03-15T13:07:00.002+02:00

"Pentru creştinătatea ortodoxă, Biblia este izvorul cel
sfânt, nemuritor şi de neînlocuit al Adevărului: Adevărul
cel dezvăluit de Dumnezeu şi pus în literă. De la prima
până la ultima pagină este vorba despre Adevăr şi Viaţă:

despre Hristos. Aşadar, nu despre adevărul geologic,
istoric sau ştiinţific, ci despre Adevărul Duhului cel
atotcuprinzător: Adevărul Domnului şi al nostru, ,,tainele
mântuirii”. Acesta ne-a fost dat ,,spre învăţătură.”
(Romani XV, 4).

Orice ortodox citeşte Biblia cu de la sine voie, pe
limba lui. Dar cu firească smerenie, el îşi dă seama că
judecarea faptelor după a sa cugetare pătimaşă nu îi e de
bună îndrumare: de aceea este nevoie de o privire mult
mai cuprinzătoare, de experienţe acumulate, şi, mai mult
de toate - de sfinţenie: de curăţia inimii, care te face să-L
vezi pe Dumnezeu. Şi acest lucru, muritorul de rând nu
îndrăzneşte să creadă a-l avea. (Fapte VIII, 30-31).

Dacă, în calitate de individ, omul nu deţine acest
lucru, îl are totuşi în calitate de membru al Bisericii, - un
mădular din trupul Domnului Hristos. În această postură
omul are parte de experienţa de viaţă adunată a Bisericii,
lumina ei desluşitoare, în integritate şi curăţie: de Sfânta
Tradiţie. În măsura în care omul o urmează, în gând şi
faptă, şi el poate să devină vas al înţelepciunii ei.

Biblia nu este, cu alte cuvinte, singura sursă de
adevăruri a Bisericii. Cuvântul viu este mai vechi decât
cel scris şi trăieşte în continuare odată cu cele scrise.
Înainte ca tot ceea ce a făcut şi a spus Iisus să apuce să fie
consemnat, cuvintele şi faptele Sale nu s-au pierdut.
Apostolii au dat îndrumările lor nu numai în scris, dar şi
prin viu grai: "Deci, dar, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi

predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie

prin epistola noastră" (II Tesaloniceni 2, 15), iar Biserica

a fost îndemnată să ţină seama de aceste învăţături. Şi aşa a şi
făcut. Aceasta este Sfânta Tradiţie, care trăieşte în
continuare în Biserică, din neam în neam.

Scriptura şi Sfânta Tradiţie ţin una de alta şi se
sprijină reciproc. Tradiţia dă viaţă celor scrise, este
plămânul său. Fără acesta, Scriptura ar fi moartă: un
obiect de disecţie anatomică. Cele două nu se pot rupe
una de alta. Până la urmă, Scriptura este o tradiţie scrisă
iar Sfânta Tradiţie este o scriere trăită. Iar Scriptura,
Tradiţia şi Fapta nu sunt decât un întreg: Hristos Cel în
veci viu.

Hristos este Adevărul, ,,acelaşi şi ieri, şi azi şi în
veci” (Evrei XIII, 8). El este dat odată pentru totdeauna,
de neşters. Dar noi Îl vedem doar o clipită, întunecat, ,,ca
în ghicitură”. Cu toate acestea, ni s-a dăruit nouă acest
lucru, să vedem tot mai clar: Cel Ce nu ni S-a dezvăluit în
prima evanghelie, S-a făcut desluşit în ultima dintre ele:
abia aici auzim despre Cuvânt, abia aici, pentru prima
dată, strigă Toma, cu toate necredinţele sale topite:
,,Domnul meu şi Dumnezeul meu!” "

(Fritjof Tito Colliander, Credinţa şi trăirea ortodoxiei)

Scara Sfântului Ioan Scărarul

2010-03-14T17:15:00.000+02:00

Numai prin răbdare se menţine familia

2010-03-13T19:08:00.001+02:00

"- Părinte, cum poţi face faţă unuia care este nervos?

- Prin răbdare.

- Şi dacă nu ai?

- Mergi şi cumpără! Se vinde la supermarket...

Ascultaţi, atunci când celălalt este mânios, orice i-ai spune nu poţi face nimic. Este mai bine ca în clipa aceea să taci şi să te rogi. Prin rugăciune acela se va calma, se va linişti şi după aceea te vei putea înţelege cu el. Uită-te la pescari! Ei nu merg la pescuit dacă marea nu este liniştită, ci au răbdare până se va îndrepta vremea. Răbdarea porneşte de la dragoste. Ca să-l rabzi pe celălalt, trebuie să te doară pentru el. Şi văd că numai prin răbdare se menţine familia." (Cuv. Paisie Aghioritul)

Acatistul Cuviosului Simeon Noul Teolog

2010-03-12T16:46:00.001+02:00

Acatistul Cuviosului Si de Dumnezeu Purtatorului Parintelui Nostru Simeon Noul Teolog

Testamentul celor 40 de mucenici din Sevastia - unul dintre cele mai impresionante şi emoţionante documente din epoca persecuţiilor creştinilor din primele patru secole

2010-03-09T12:17:00.003+02:00

"TESTAMENTUL SFINŢILOR ŞI SLĂVIŢILOR PATRUZECI DE MARTIRI AI LUI HRISTOS CARE S-AU SĂVÂRŞIT ÎN SEVASTIA

(9 martie 320)

Meletie, Aetius şi Eutihie, întemniţaţii Iui Hristos, sfinţilor episcopi şi preoţi, diaconilor şi mărturisitorilor, şi celorlalţi membri ai Bisericii, salutare în Hristos.

1. După ce, prin harul lui Dumnezeu şi prin rugăciunile comune ale
tuturor, vom săvîrşi lupta care ne aşteaptă, atunci voim ca această do-
rinţă a noastră cu privire la moaştele noastre să vă fie cea mai de seamă.
Dorim ca moaştele noastre să fie strânse de cei din jurul preotului şi tată-
lui nostru Proidius, de fraţii noştri Crispin şi Gordius, împreună cu po-
porul cel rîvnitor, cu Chirii, Marcu şi Sapricius, fiul lui Ammonius, spre
a fi depuse în satul Sărim^{^[1]} de lîngă oraşul Zela.

Căci, chiar dacă noi toţi suntem din localităţi diferite, ne-am ales, însă, un singur şi acelaşi loc de odihnă. Deoarece împreună am dat aceeaşi luptă, ne-am hotărât să avem împreună acelaşi loc de odihnă, în locul spus mai înainte. Acestea, deci, s-au părut Duhului Sfînt şi ne-au plăcut şi nouă.

2. De aceea, noi cei din jurul lui Aetius şi Eutihie şi a celorlalţi fraţi
al noştri în Hristos, rugăm pe adevăraţii noştri părinţi şi fraţi, să se re-
ţină de la orice întristare şi tulburare, să respecte hotărîrea comunităţii
noastre frăţeşti şi cu grabă să vină în ajutorul dorinţei noastre, pentru
ca, datorită ascultării şi iubirii noastre, să dobândiţi răsplata cea mare
de la Părintele nostru comun.

3. încă vă rugăm pe toţi, ca din moaştele noastre scoase din cuptor, nimeni sa nu păstreze ceva pentru sine, ci, îngrijind de strângerea lor la un loc, să le dea celor numiţi mai înainte, pentru ca, arătând puterea sârguinţei şi curăţia ostenelilor bunătăţii şi iubirii lor, să dobândească răsplata, aşa precum Măria (Magdalena), oare s-a apropiat de mormîntul lui Hristos, a văzut Înaintea tuturor pe Domnul şi ea, cea dintâi, a primit bucuria, binecuvîntarea şi harul⁸.

4. Iar dacă cineva s-ar împotrivi dorinţei noastre, să fie lipsit de răsplata dumnezeiască, fiind răspunzător de toată neascultarea, pierzînd pentru o mică dorinţă ceea ce este drept, încercînd, pe cît ar fi puterea lui, să ne despartă unii de alţii, pe noi cei pe care Sfîntul nostru Mîntuitor ne-a unit în credinţă, prin harul şi pronia Sa.

5. Iar dacă şi tînărul Evnoicus, prin voinţa lui Dumnezeu Cel iubitor de oameni, va ajunge la acelaşi sfîrşit al luptei, el a cerut să aibă acelaşi loc de odihnă ou noi. Dacă, prin harul lui Dumnezeu, va fi păzit nevătămat şi va suferi încă încercări în lume, îl sfătuim să trăiască în libertate, avînd ca pildă martiriul nostru, şi-l îndemnăm să păzească poruncile lui Hristos, pentru ca în ziua cea mare a învierii să dobîndească împreună cu noi fericirea, pentru că, în lume fiind, a îndurat împreună cu noi aceleaşi necazuri.

6. Căci iubirea faţă de aproapele priveşte la dreptatea lui Dumnezeu, iar cel ce nu ascultă de fraţi calcă porunca lui Dumnezeu. Căci este scris .- «Cel ce iubeşte nedreptatea urăşte sufletul său» ^{^[2]}.

II.

1. Aşadar, vă rog, frate Crispine, să vă depărtaţi de orice poftă şi rătăcire lumească. Căci mărirea lumii este înşelătoare şi neputincioasă, înfloreşte pentru puţin şi îndată se veştejeşte ca iarba grădinii^{^[3]}, primind sfârşitul mai repede ca începutul. Mergeţi mai degrabă la iubitorul de oameni Dumnezeu, care dăruieşte bogăţie neîmpuţinată celor ce aleargă la El şi dă ca răsplată viaţa veşnică celor ce cred în El.

2. Timpul acesta este folositor celor ce voiesc să se mântuiască, oferind prilejul potrivit pentru pocăinţă, pentru practicarea adevăratei vieţuiri celor ce nu amînă nimic pentru viitor. Căci schimbarea vieţii este neprevăzută. Şi chiar de ai cunoaşte-o, vezi ceea ce este de folos şi arată în modul acesta curăţia credinţei, pentru ca prin aceasta să ştergi urma păcatelor făptuite mai Înainte. «Căci în starea în care te voi găsi, zice Domnul, în aceea te voi şi judeoa» ^{^[4]}.

3. Sârguiţi-vă, deci, să fiţi fără greşeală în poruncile lui Hristos, ca să scăpaţi de focul cel nestins şi veşnic ^{^[5]}. Căci glasul cel dumnezeiesc strigă : «Timpul s-a scurtat» ^{^[6]}.

4. Mai presus de toate, cinstiţi iubirea , căci numai ea singură respectă datoria iubirii frăţeşti şi se supune legii lui Dumnezeu. Căci prin fratele cel văzut se cinsteşte Dumnezeu Cel nevăzut^{^[7]}. Dacă pe cei născuţi din aceeaşi mamă cuvîntul (îi numeşte) fraţi, tot aşa sînt socotiţi fraţi toţi cei ce iubesc pe Hristos. Într-adevăr, sfîntul nostru Mântuitor şi Dumnezeu a spus că sînt fraţi între ei, nu cei ce sînt părtaşi firii, ci cei uniţi în credinţă, prin vieţuirea lor cea mai bună şi împlinesc voia Tatălui nostru Care este în ceruri^{^[8]}.

III.

1. Salutăm pe venerabilul preot Filip, pe Proclianus şi pe Diogene,
împreună cu sfânta lor Biserică. Salutăm pe venerabilul Proclianus, cel
ce locuieşte în Phydela ^{^[9]}, împreună cu sfînta lui Biserică şi cu ai săi.
Salutăm pe Maximus cu Biserica lui, pe Magnus cu Biserica lui. Salutăm
pe Domnuis şi ai săi, pe Iles, tatăl nostru, pe Valens cu Biserica lui.

Eu, Meletie, salut rudeniile mele, pe Lutanius, Crispus, Gordius cu ai lor, pe Elpidius cu ai săi şi pe Hyperechius cu ai săi.

2. Salutăm şi pe cei din localitatea Sărim, pe preot împreună cu
ai săi, pe Hesychius cu ai săi; pe Chiriac cu ai săi. Salutăm pe toţi cei
ce locuiesc la Chadouthi^{^[10]}, pe fiecare după nume; salutăm şi pe toţi
cei din Charisphon, pe fiecare după nume.

Eu, Aetius, salut rudele mele, pe Marcu şi Aquilina, pe preotul Clau-diu, pe fraţii mei, Marcu şi Triton, pe surorile mele, pe soţia mea, Domna, împreună cu copilul meu.

3. Eu, Eutihie, salut pe cei ce trăiesc în Xiimara ¹², pe mama mea,
Iulia, pe fraţi mei, Chirii, Rufus şi Eutihie, pe sora mea Chirila, pe logod-
nica mea, Basilia, şi pe diaconii Claudiu, Rufin şi Precilus.

Salutăm, de asemenea, pe slujitorii lui Dumnezeu : Sapricius, fiul lui Ammonius, pe Genesius, pe Suzana, împreună cu ai lor.

4. Vă salutăm, deci, pe toţi, noi cei patruzeci de fraţi întemniţaţi:
Meletie, Aetius, Eutihie, Kyrion, Candidus, Aggias, Gaius, Chudion, He-
raclie, Ioan, Teofil, Sisinnius, Smaragdus, Philoctemon, Gorgonius, Chi-
rii, Severian, Teodul, Nicallus, Flaviu, Xanthius, Valeriu, Hesychius,
Domitian, Domnus, Aelian, Leontie {numit şi Teoctist), Evnoicus, Valens,
Acacius, Alexandru, Vicratius (numit şi Vivian), Priscus, Sacerdon,
Ecdicius, Atanasie, Lisimah, Claudiu, Iles şi Meliton.

Aşadar, noi cei patruzeci de întemniţaţi ai Domnului Iisus Hristos am semnat cu mâna unuia dintre noi, Meletie, şi am întărit toate cele scrise mai înainte şi ele sunt dorinţele noastre ale tuturor.

Ne rugăm cu sufletul şi Duhul cel dumnezeiesc ca noi toţi să dobândim bunătăţile cele veşnice ale lui Dumnezeu şi împărăţia Sa, acum şi în vecii vecilor. Amin." (Actele Martirice p.284 - 288)

[1]Weiissbach, Sărim sau Sarein, e greu de identificat. W. Ruge, Sarein, în A. Pauly—G. Wissowa—W. Kroll, Real-Encyclopădie der klassisohen Altertumswissen-schaft, Zweite Reihe (R—Z), 1-er Haibband, Stuttgart, 1914, col. 2497, socoteşte că este un sat, situat la vest de oraşul Zela (Z'leh), în Armenia ; Franz Outmont, Sarin dans le Testament des martyrs de Sebaste, în «Analecta Bolaradiana», XXVI (1906), lase. 2, p. 241—242.

[2] Ps. 10, 5.

[3] Ps. 40, 6—8.

[4] Acest bine cunoscut agraphon, cuvinte nescrise in Sfînta Scriptură, au fost atribuite lui Iisus Hristos, de exemplu de Sf. Iustin Martirul, în Dialogul cu Iudeul Triton, 47, 5, ed. C. Th. E. Otto, în Corpus Apologetarum christianorum, t. II, pars II, editio 3-a, Jeniae, 1877, p. 160 D; aici sînt citate şi alte izvoare ,p. 161, n. 21. Sf. Ioan Scăirarul, însă, în Scala Paradişi, gradul 7, P.G., LXXXVIII, 813 D, le atribuie profetului Iezechiel, 7, 8; 33, 20. Pentru întreaga discuţie să se vadă : M. R. James, The Apocryphal New Testament. Oxford, 1955, agraphon, 2, p. 35; A. J. Bellinzoni, The Sayings ol Jesus in .the VJriting oi Justin Martyr, Leydens, 1967, p. 131—134; H. Musurillo, The Acts of the Chrystian Martyrs, Oxford, 1972, p. 359, nota 10.

[5] Mt. 25, 41.

[6] I Cor. 7, 29 ; Comip. I Pt. 4, 7.

[7] 7 In. 4, 20.

[8] Mt. 6, 9.

[9] Localitate neidentiificată.

[10] Localitate neidentificată.

Acatistul Sfinţilor 40 de mucenici din Sevastia

2010-03-09T10:54:00.002+02:00

Acatistul Sfintilor 40 de Mucenici

Rolul mamei în educaţia religioasă a copilului

2010-03-08T15:00:00.001+02:00

Răbdarea creştinilor de odinioară şi răbdarea noastră

2010-03-03T00:23:00.001+02:00

"În zilele noastre, răbdarea creştinească este o virtute rară, pentru că din ce în ce mai puţin se întâlnesc în viaţă adevărata credinţă în Dumnezeu, însufleţitoarea nădejde în Dumnezeu şi dragostea fierbinte către Dumnezeu. În vechime însă nu a fost aşa. Creştinii de atunci trăiau în această lume, însă nu pentru ea, ci pentru cea viitoare. În drumul lor către lumea viitoare, ei se înarmau cu răbdare. Întru răbdare se uceniceau toţi creştinii încă din cea mai fragedă copilărie. Mamele înţelepte îi educau întru răbdare pe pruncii lor. Înţelepţii păstori propovăduiau răbdarea fiilor lor duhovniceşti. Înţelepţii stareţi îi învăţau răbdarea pe tinerii monahi. Să rabzi aceasta era unul dintre cele mai importante semne că eşti creştin". (Arhimandrit Serafim Alexiev, Tâlcuire la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul).

Dragostea trupească şi dragostea duhovnicească

2010-02-08T23:18:00.002+02:00

"Dragostea trupească, ce caută desfătări în afara nunţii, este condamnabilă, deoarece ea vatămă pe om. Ea se joacă cu inima oamenilor tot astfel cum vântul se joacă cu valurile mării. Ea este o ură plină de poftă, gata să calce în picioare, pentru desfrânarea sa, sfinţenia nunţii. Adevăratele ei nume nu sunt "dragoste", ci dragoste de sine, egoism, desfrâu, destrăbălare, iubire de plăcere, curvie, preacurvie, gelozie şi chiar ură. Cuvântul lui Dumnezeu condamnă în chip desăvârşit toată această vicioasă, extraconjugală, nelegiuită şi ticăloasă "dragoste". Dacă vreun oarecare creştin, liber de legătura cununiei, ar avea către o fată necăsătorită o mare admiraţie şi gânduri curate, el trebuie să se lege cu ea prin legiuita nuntă în numele Domnului (I Cor. 7, 39). Dragostea în hotarele nunţii este unica legătură trupească binecuvântată de Dumnezeu. Numai ea poate fi numită dragoste. La un singur lucru trebuie să luăm aminte doar, că deasupra acestei binecuvântate de Dumnezeu iubiri între soţi există încă un chip al dragostei, şi mai înalt: dragostea duhovnicească, fără de care şi cea mai curată dragoste a celor căsătoriţi nu va putea fi trainică. Multe dintre căsătoriile începute cu apropiere sufletească sinceră din partea ambelor părţi se destramă îndată pentru că în acele căsnicii nu se dezvoltă binecuvântata dragoste duhovnicească între soţi; astfel, ambele părţi îndată se vor urî una pe cealaltă şi, având ca motiv caracterele lor pline de asprime, vor ajunge la nesuportare reciprocă. Pronia lui Dumnezeu îngăduie asprimile în caractere, ca fiecare în parte să privească prin nedesăvârşirile celuilalt propriile lui nedesăvârşiri şi astfel să crească duhovniceşte şi să nu caute în ele motiv de a desface binecuvântata de Dumnezeu nuntă, spre pierzare duhovnicească. Hristos a spus, îndemnând la răbdare şi la început de nevoinţă în nuntă: Deci ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă! (Mat. 19, 6). Această dragoste duhovnicească e trebuincioasă fiecărui creştin, fie căsătorit, fie necăsătorit. Pentru aceasta e de trebuinţă ca orice creştin să se roage. Anume pe ea a avut-o în vedere Sfântul Efrem Sirul când ne învaţă să spunem în rugăciune: Duhul dragostei dă-mi-l mie Doamne! La început, această dragoste nu este lesnicioasă, ci grea trudă şi jertfelnică nevoinţă. Abia la sfârşit ea se preface în mare, statornică, întru totul sporită şi de neînlocuit bucurie. Însă dragostea trupească, neclădită pe cea duhovnicească, începe lesnicios şi se termină plină de decepţii" (Arhim. Serafim Alexiev, Tâlcuire la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul)

Trezvia atenţiei

2010-01-26T18:19:00.000+02:00

"Dar te rog, Părinte, să-mi spui cum pot să dobândesc trezvia atenţiei? Şi răspunse bătrânul: Negrija totală de cele pământeşti şi ocuparea neîntreruptă cu Sfânta Scriptură aduce sufletul la frica lui Dumnezeu. Iar frica lui Dumnezeu aduce trezvia atenţiei. Atunci sufletul începe să vadă pe dracii care îl războiesc prin gânduri şi începe să se apere. Despre aceasta a zis David: ''Şi a străbătut ochiul meu în vrăjmaşii mei''. Spre această faptă îndemnând şi Petru, corifeul Apostolilor, pe ucenici, le-a zis: ''Fiţi treji, privegheaţi, că potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită; căruia staţi-i împotrivă, vârtoşi în credinţă''. De asemenea Domnul ne spune: ''Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită''. Ecleziastul încă zice: ''Dacă se va urca peste tine duhul stăpânitorului, să nu-ţi părăseşti locul tău''. Iar locul minţii este virtutea, cunoştinţa şi frica lui Dumnezeu. Minunatul Apostol, luptând cu mare trezvie şi vitejie, zice: ''Umblând în trup, nu ne oştim trupeşte. Căci armele cu care luptăm nu sunt trupeşti, ci puternice înaintea lui Dumnezeu ca să dărâme întăriturile; noi surpăm cugetările şi orice înălţare care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu, şi tot gândul îl robim spre ascultarea lui Hristos; şi gata suntem să pedepsim orice neascultare''. Dacă aşadar vei imita şi tu pe sfinţi şi desfăcându-te de toate vei sluji cu osteneală numai lui Dumnezeu, vei dobândi trezvia atenţiei." (Sf. Maxim Mărturisitorul)

Despre glasul care deşteaptă la rugăciune

2010-01-24T16:11:00.000+02:00

"Părintele Aleksie de la Sfântul Erasm trăieşte precum un pustnic. El spune că nimic nu-l tulbură. Câteodată însă, după miezul nopţii, aude un glas chemându-l pe nume: "Aleksa, trezeşte-te şi mergi la biserică!". Atunci se deşteaptă şi merge la biserică. Deseori află candela stinsă şi trebuie să pună untdelemn. De la mulţi oameni am auzit povestiri despre glasuri care deşteaptă şi cheamă la rugăciune. Au fost de asemenea cazuri când un glas a deşteptat pe cineva care avea nevoie să se trezească foarte devreme şi să pornească la drum. Era glasul îngerului său păzitor, care se îngrijea de cel care îi fusese încredinţat." (Sf. Nicolae Velimirovici)

Despre lăcomie

2010-01-21T11:00:00.003+02:00

"Odinioară a fost o secetă în Antiohia, însă s-au rugat toţi iubitorului de oameni Dumnezeu şi aşteptau să vie ploaie multă şi atâta a plouat încât s-a umplut şi s-a săturat pământul şi toată lumea mulţumea lui Dumnezeu, ca şi cum iar fi scos de la uşile morţii şi toţi se bucurau şi prăznuiau, iar oarecare bogat umbla prin mijlocul cetăţii întristat şi-l întrebau mulţi care este pricina întristării, iar el mângâindu-se de tirania patimii zice că avea zece mii de măsuri de grâu şi acum cine-l va cumpăra sau ce voi face? Ce zici, omule, îţi păre rău că n-au murit oamenii de foame ca să strângi argintul pierzării? Dar cum n-ai auzit pe Solomon care zice că cel ce scumpeşte grâul este blestemet de toţi oamenii, care se face prieten şi rob diavolului, pentru că se roagă ca să fie foamete ca să-şi vândă pîinea lui şi să strângă argintul vântului." (Sf. Ioan Gură de Aur)

Akedia

2010-01-12T13:47:00.001+02:00

"Când sufletul nostru începe să nu mai poftească lucrurile frumoase ale pământului, se furişează de cele mai multe ori în el un gând de trândăvie, care nu-i îngăduie să stea cu plăcere nici în slujba cuvântului şi nu-i lasă nici dorinţa hotărâtă după bunurile viitoare; ba îi înfăţişează şi viaţa aceasta trecătoare ca neavând nici un rost şi fiind cu totul incapabilă de vreo faptă vrednică de-a fi numită virtute; şi însăşi cunoştinţa o dispreţuieşte, ca pe una ce a fost dată şi altor mulţi oameni, sau ca pe una ce nu ne făgăduieşte nimic desăvârşit. De această patimă moleşitoare şi aducătoare de toropeală vom scăpa de ne vom ţine cu tărie cugetul nostru între hotare foarte înguste, căutând numai la pomenirea lui Dumnezeu. Căci numai întorcându-se astfel mintea la căldura ei, va putea să se izbăvească fără durere de acea împrăştiere nesocotită". (Diadoh al Foticeii)

Botezul Domnului Iisus Hristos

2010-01-06T13:13:00.000+02:00

Troparul Bobotezei:

În Iordan botezându-Te Tu Doamne, închinarea treimii s-a arãtat; cã glasul Pãrintelui a mãrturisit Tie, Fiu iubit, pre Tine numindu-Te, si Duhul, în chip de porumb, a adeverit întãrirea Cuvântului. Cel ce Te-ai arãtat, Hristoase Dumnezeule, si lumea ai luminat, slavã Tie.

Despre Botez:

"Botezul este şi mormânt şi înviere. Căci „se îngroapă omul vechi dimpreună cu păcatul şi învie cel nou, înnoit după chipul Celui Ce l-a zidit” (Col 3, 10). Ne dezbrăcăm şi ne îmbrăcăm. Dezbrăcăm vechea haină, cea întinată de mulţimea păcatelor, îmbrăcăm pe cea nouă, curăţită de orice pată. Ce spun?! Îl îmbrăcăm pe Însuşi Hristos! Căci zice: „câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat” (Gal 3, 37)." (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Despre botez

2010-01-05T14:20:00.004+02:00

"Domnul a spus după înviere Apostolilor: ''Mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-i pe ei în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i să păzească toate cânte v-am poruncit vouă''. Prin urmare tot omul, care s-a botezat în numele Treimii Dumnezeieşti şi de viaţă făcătoare, trebuie să ţină toate câte a poruncit Domnul. Din această pricină Domnul a împreunat păzirea tuturor poruncilor cu dreapta credinţă, ştiind că nu e cu putinţă să-i aducă omului mântuirea numai una dintre ele, despărţită de celelalte. De aceea şi David, având credinţa cea dreaptă, a zic către Dumnezeu: ''Spre toate poruncile Tale m-am îndreptat; toată calea cea nedreaptă am urât-o''. Căci toate poruncile Domnului ni s-au dăruit nouă împotriva a toată calea cea nedreaptă. De vom nesocoti aşadar fie şi numai una, ni se va deschide îndată calea păcatului, opusă ei." (Sf. Maxim Mărturisitorul)

Folosul citirii Sfintei Scripturi

2009-12-28T21:52:00.000+02:00

"O livadă şi un rai duhovnicesc este citirea dumnezeieştilor Scripturi. Plăcută este o livadă şi o grădină, dar mai plăcută este citirea dumnezeieştilor Scripturi. În livezi sunt flori care se veştejesc, pe când în Sfintele Scripturi sunt gânduri şi cugetări veşnic în putere, în livezi suflă zefirul, pe aici adierea Duhului; acolo împrejmuirile le fac mărăcinii, iar aici pronia lui Dumnezeu... Grădina este într-un singur loc, iar Scripturile pretutindeni în lume, grădina e sub loviturile vremurilor, pe când Scripturile, ori vară, ori iarnă, sunt împodobite cu frunze şi fructe". (Sf. Ioan Gură de Aur, "Despre folosul citirii Scripturii")

Hristos se naşte, slaviţi-L!

2009-12-25T18:21:00.001+02:00

Povestire despre o icoană de la Sfântul Munte

2009-12-23T23:13:00.000+02:00

Aceasta întâmplare este povestită de generalul Ţolovici: "A mers cineva din armată, din frontul de la Salonic, la Sfântul Munte, ca să se închine la sfinţeniile din acel loc. Când s-a întors, i-a adus generalului o icoană din lemn a Maicii Domnului. Această icoană generalul a socotit-o de mare preţ. Într-o zi, bulgarii au năvălit pe neaşteptate asupra armatei sârbe. Tunurile lor aruncau canonade îngrozitoare. Generalul a ordonat o retragere pripită. Ordinele lui au fost stricte: de a împacheta lucrurile şi de a porni în marş înapoi. Un ostaş a împachetat multe lucruri într-un geamantan mare. Aici mai erau tutun, sardine, veselă şi multe alte mărunţişuri. A pus soldatul şi acea icoană. Când maşina a pornit, o grenadă a lovit în geamantan, iar soldatul a luat-o la fugă. Respingând sârbii asaltul bulgar, s-au reîntors pe poziţiile de mai înainte. Când au ajuns din nou la acel geamantan, l-au aflat ars aproape în întregime. Tutunul şi toate celelalte lucruri erau prefăcute în scrum şi în cenuşă. Dând la o parte scrumul şi cenuşa, au aflat icoana de lemn a Maicii Domnului întreagă, fără să aibă măcar o mică stricăciune" (Sf. Nicolae Velimirovici, Despre dumnezeiasca pronie)

Lacrimile

2009-12-21T20:54:00.000+02:00

"Există lacrimi care vin de la slăbiciunea inimii, de la un caracter foarte moale, de la durere; unii le întărâtă singuri, silindu-se să plângă; există însă şi lacrimi de la har. Preţul lacrimilor nu ţine de cantitatea de umezeală care curge din ochi, ci de ceea ce este în suflet în timpul lor şi după ele. Lacrimile harice sunt legate de multe schimbări din inimă. În principal, inima trebuie atunci să ardă în focul judecăţii dumnezeieşti, însă fără durere şi pârjolire, ci cu umilinţă adusă de nădejdea în Milostivul Dumnezeu, Ce judecă păcatul şi miluieşte pe păcătos. Aceste lacrimi trebuie să vină spre sfârşitul ostenelilor - nu al ostenelilor din afară, ci al ostenelilor curăţirii inimii, ca ultimă "clătire" a sufletului. Aceste lacrimi ţin nu un ceas, nu o zi şi nu două zile, ci ani întregi. Se spune că există un anume plâns fără lacrimi ale inimii, însă la fel de preţios şi de puternic ca şi lacrimile. Acest plâns este mai bun şi mai îndemânos pentru cei ce trăiesc în lume, fiindcă lacrimile pot fi văzute de către alţii. Dar pe toate le rânduieşte Domnul, Mântuitorul tuturor." (Sfântul Teofan Zăvorâtul, Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor)

Sfântul Ierarh Nicolae

2009-12-06T20:41:00.000+02:00

"Parohul unei biserici din suburbia Moscovei a povestit despre felul în care Sfântul Nicolae împlineşte, spre mângâierea credincioşilor, cereri care par nesemnificative. O femeie bătrână, tunsă monahie în taină, locuia de una singură şi trăia foarte modest din mica sa pensie. A sosit Săptămâna Albă. Nu avea însă nici mijloace şi nici putere să-şi pregătească o masă sărbătorească înainte de Postul Mare. Bătrâna îşi dorea mult de tot să mănânce clătite. A hotărât să ceară Sfântului Ioan Înaintemergătorul, apărătorul călugărilor, să o mângâie întru această neputinţă. A început să se roage şi să ceară: "Părinte Ioane, trimite-mi clătite pentru Săptămâna Albă". Întru simplitatea inimii, măicuţa l-a rugat îndelung pe Sfântul Ioan Botezătorul pentru clătite. Odată, aţipind, ea l-a văzut pe Sfântul Ioan Înaintemergătorul cu aripi la spate. Sfântul Ioan Botezătorul, întâistătătorul vieţuirii călugăreşti, privind aspru la bătrână, i-a zis: "De ce mă rogi, maică, de clătite? Căci sunt monah şi postitor. Eu nici măcar nu ştiu ce sunt acestea. Roagă-l pe Sfântul Nicolae, căci el vă răsfaţă pe toţi, el te va mângâia". Spunând aceastea, s-a făcut nevăzut. Trezindu-se, măicuţa a mers către icoana Sfântului Nicolae şi a grăit: "Sfinte, plăcutule al lui Dumnezeu, trimite-mi clătite!" În acel moment cineva a sunat la uşă: vecina făcuse clătite şi a adus şi bunicii. Apoi vecina a rugat-o pe bunicuţă să se roage pentru cei apropiaţi ai ei. Astfel a mângâiat-o Sfântul Nicolae pe acea monahie bătrână." ("Minuni ale Sfântului Nicolae")

Sfântul Apostol Andrei

2009-11-30T12:07:00.001+02:00

http://www.sfantulandrei.info/

Viaţa duhovnicească

2009-11-23T09:25:00.001+02:00

"După cum corăbierii cârmuiesc corabia cu grijă, ca să n-o izbească de vreo stâncă văzută sau nevăzută, aşa şi cei ce se silesc spre viaţa duhovnicească trebuie să cerceteze cu frică ce trebuie să facă şi ce să nu facă. De asemenea să creadă că legile lui Dumnezeu le sunt de folos, tăind de la suflet toate gândurile păcătoase. După cum cârmacii şi cei ce ţin frânele cu sârguinţă şi cu luare aminte ajung la ţintă, tot aşa cei ce se silesc spre viaţa cea dreaptă şi virtuoasă, trebuie să călătorească cu sârguinţă şi cu grijă, precum se cuvine şi după cum e voia lui Dumnezeu. Cel ce vrea şi cugetă că se poate aceasta, crezând îşi face loc în nemurire". (Sf. Antonie cel Mare)

Intrarea în Biserică a Maicii Domnului

2009-11-21T12:02:00.001+02:00

Astăzi înainte-însemnarea bunăvoinţei lui Dumnezeu şi propovăduirea mântuirii oamenilor, în Biserica lui Dumnezeu luminat Fecioara se arată şi pe Hristos mai înainte Îl vesteşte. Acesteia şi noi cu mare glas să-i cântam: Bucură-te plinirea rânduielii Ziditorului.

"Tatăl nostru Care eşti în ceruri"

2009-11-17T08:44:00.000+02:00

"Cât este de mare iubirea de oameni a lui Dumnezeu! Celor ce s-au depărtat de El şi au ajuns în cele mai mari răutăţi, le-a dăruit iertare de păcate şi împărtăşire de har, încât le-a îngăduit să-L numească Tată: "Tatăl nostru Care eşti în ceruri". Prin ceruri, pot să se înţeleagă şi cei care poartă chipul celui ceresc, în care locuieşte şi umblă Dumnezeu" (Sf. Chiril al Ierusalimului)

Izbânda în rugăciune

2009-11-16T23:37:00.000+02:00

"Pentru izbânda în rugăciune trebuie să vă străduiţi să împodobiţi inima cu toate virtuţiile... şi cel mai mult cu: smerenia, căinţa, supunerea şi lepădarea de voia proprie" (Sfântul Teofan Zăvorâtul, Sfaturi înţelepte)

Bucură-te, izvor de ape dumnezeieşti; Bucură-te, Părinte Grigorie!

2009-11-14T13:49:00.004+02:00

Acatistul Sfantului Grigorie Palama

Bucură-te, al necăjiţilor mângâietor; Bucură-te, Ioane Gură de Aur, prealuminate învăţătorule a toată lumea!

2009-11-13T15:06:00.003+02:00

Sf Ioan Gura de Aur - Talcuire La Tatal Nostru

Bucură-te, vrednicule lăudător al lui Hristos, Bucură-te, Mina mult-pătimitorule!

2009-11-11T08:31:00.000+02:00

Acatistul Sfantului Mare Mucenic Mina

Acatistul Sfantului Mina

Bucură-te, iubitorule de viaţă duhovnicească; Bucură-te părinte Nectarie!

2009-11-09T08:38:00.004+02:00

Troparul Sfântului Ierarh Nectarie Taumaturgul:

Pre cel născut în Silivria si ocrotitorul Eghinei, pre cela ce s-a arătat în vremurile din urmă prieten adevărat al virtuţii, pre Sfântul Ierarh Nectarie să-l cinstim cei credincioşi ca pre un dumnezeiesc slujitor al lui Hristos, că izvorăşte bogate vindecări celor ce cu evlavie strigă: Slavă lui Hristos, Celui ce te-a proslăvit! Slavă Celui ce minunat te-a arătat! Slavă Celui ce prin tine lucrează tuturor tămăduiri!

Bucuraţi-vă Sfinţilor Voievozi Cereşti!

2009-11-08T00:41:00.002+02:00

Sfintii Arhangheli

Troparul Sfinţilor Arhangheli:

Acatistul Sfintilor Arhangheli

Paraclisul Sfintilor Arhangheli

Canonul Celor Sapte Sfinti Arhangheli

Despre rugăciune (2)

2009-11-07T13:09:00.000+02:00

"Începând rugăciunea, părăseşte-te pe tine însuţi, pe soţie, pe copii, ia-ţi rămas bun de la pământ, străbate cerurile, lasă la o parte toată făptura văzută şi cea nevăzută şi porneşte cu slavoslovia Aceluia care a făcut toate. Şi nu-I cere nici avere, nici putere pământească, nici sănătate trupească, fiindcă Domnul ştie ceea ce trebuie, ci cere-I numai Împărăţia lui Dumnezeu în tine". (Sf. Vasile cel Mare)

Semnul Sfintei Cruci

2009-11-05T09:06:00.013+02:00

"Fă semnul cinstitei cruci la orice trebuinţă, când mănânci, când bei, când te aşezi, când te scoli, când vorbeşti sau când umbli şi nu începe lucrul tău fără semnul crucii: în casă, la drum, ziua şi noaptea, în orice loc sau timp.

Să nu faci cinstitul semn întru batjocură şi cu păcat, crucea să fie dreaptă şi adevărată. Cele trei degete mari - aşează-le întâi la frunte - care reprezintă cerul, cerem Tatălui din ceruri Înţelepciunea - să sfinţească neputincioasa noastră minte şi s-o izbăvească de gândurile rele; pogorârea la pântece - care reprezintă pământul, ne rugăm Fiului - care S-a pogorât pe pământ pentru mântuirea noastră, să ne scape de lăcomie, de beţii şi de desfrânare; înălţând dreapta către umeri, chemăm pe Duhul Sfânt, care plineşte lucrarea mântuirii şi toate le sfinţeşte, să întărească şi să sfinţească puterile noastre spre săvârşirea faptelor bune, iar când zicem "amin", făgăduim înaintea lui Dumnezeu să ne facem vrednici de semnul crucii (Altarul pe care S-a jertfit Mântuitorul), pentru că vorba "amin" înseamnă "aşa să fie". (Sf. Chiril al Ierusalimului)

Despre Sfânta Cruce

Despre păcat (1)

2009-11-04T10:25:00.003+02:00

"Nu cele ce se fac după fire sunt păcate, ci cele rele după alegerea cu voia. Nu e păcat a mânca, ci a mânca nemulţumind, fără cuviinţă şi fără înfrânare. Căci eşti dator să ţii trupul în viaţă, însă fără nici un gând rău. Nu e păcat a privi curat, ci a privi cu pizmă, cu mândrie. Nu e păcat neînfrânarea limbii la mulţumire şi rugăciune, dar e păcat la vorbire de rău. E păcat să nu lucreze mâinile milostenie, ci ucideri şi răpiri. Şi aşa fiecare din mădularele noastre păcătuieşte, când din slobodă alegere lucrează cele rele în loc de cele bune, împotriva voii lui Dumnezeu".(Sf. Antonie cel Mare)

Despre icoanele făcătoare de minuni

2009-11-03T08:06:00.005+02:00

"Referitor la incoanele făcătoare de minuni, acestea nu conţin putere miraculoasă, ci Domnul voieşte să arate minuni prin ele ori în prezenţa lor: fie pentru trezirea credinţei, fie în virtutea credinţei, manifestată de cineva, fie şi pentru una şi pentru alta în acelaşi timp. Apoi înalta cinstire a acestor icoane urmează în mod firesc, atât pentru faptul că Domnul a voit prin aceste icoane să arate mila Sa, cât şi pentru faptul că oamenii aşteaptă să se învrednicească şi ei de aceeaşi mila înaintea acestor icoane. De ce voieşte Domnul să facă acest lucru? Aceasta este voia Lui cea sfântă. Pe cel orb din naştere nu l-ar fi putut El vindeca cu cuvântul? Dar a făcut tină, i-a uns ochii şi la trimis la izvorul Siloamului. Aşa şi aici. Aşa să judecaţi; să vă încredinţaţi că există icoane făcătoare de minuni. Cum? Prin experienţă. Nu demult, undeva în gubernia Harkov, fiica unui conte a dobândit vindecare de paralizie înaintea unei icoane sau din partea icoanei sale moştenite cu Maica Domnului. Doctorii au hotărât apoi că în această vindecare meseria lor nu şi-a găsit loc. După aceea, credinţa s-a deşteptat - mulţi au început să alerge la sfânta icoană şi mulţi au dobândit vindecare. De asemenea, icoanele făcătoare de minuni le insuflă celor rătăciţi: de ce vă lăsaţi ademeniţi de orice învăţătură? Iată unde sunt stâlpul şi temelia adevărului Meu! Ca şi cu degetul vă arăt calea cea adevărată şi dreaptă. Ţineţi-vă de Biserica în care Eu Îmi arăt puterea şi veţi scăpa de dezastrul la care vă duc cugetările voastre deşarte". (Sf. Teofan Zăvorâtul, "Sfaturi înţelepte")

Păcatul este un rău săvârşit prin libera voinţă a omului

2009-11-01T16:49:00.004+02:00

"Greu lucru este păcatul, iar călcarea de lege este o boală prea cumplită a sufletului. Păcatul nu taie numai nervii sufletului, dar este pricinuitorul focului veşnic. Păcatul este un rău săvârşit prin libera voinţă a omului, odraslă a poftei. Profetul spune lămurit că păcătuim prin propria noastră voinţă: "Eu te-am sădit viţă roditoare, toată adevărată; cum te-ai întors întru amărăciune viţă străină?". Sadul este bun, dar fructul rău. Răul provine din libera voinţă. Săditorul nu are nici o vină. Via însă prin foc se va arde, pentru că a fost sădită spre a aduce rod bun, dar prin libera voinţă a făcut rod rău. "Dumnezeu, după cum spune Ecclesiastul (7, 29), a făcut pe om drept, dar oamenii au născocit multe vicleşuguri". Iar Apostolul spune: "Suntem făptura lui Dumnezeu, zidiţi spre fapte bune". Aşadar, pentru că este bun, Ziditorul ne-a zidit spre fapte bune; zidirea însă prin propria ei voinţă s-a îndreptat spre răutate." (Sf. Chiril al Ierusalimului, "Cateheze")

"De aceea a făcut Dumnezeu raiul, ca să îl umple cu cei ce Îl iubesc" (Arhim. Teofil Părăian)

2009-10-30T12:02:00.006+02:00

Arhim. Teofil Părăian (03/03/1929 - 29/10/2009) - Biografia şi opera

Dumnezeu să-l odihnească cu drepţii!

Bucură-te, cel ce eşti om ceresc, Bucură-te, cel ce ai fost înger pământesc!

2009-10-27T13:36:00.005+02:00

Troparul, Cântarea a IX-a şi Catavasia Sfântului Dimitrie Basarabov

Acatistul Sfântului Dimitrie Basarabov

Bucură-te, Izvorâtorule de mir, Mare Mucenice Dimitrie!

2009-10-26T10:39:00.007+02:00

Acatistul Sfântului Mare Mucenic Dimitrie

Omul raţional

2009-10-24T12:26:00.001+03:00

"Oamenii se socotesc raţionali însă pe nedrept, căci nu sunt raţionali. Unii au învăţat cuvintele şi cărţile vechilor înţelepţi. Dar raţionali sunt numai aceia care au sufletul raţional, pot să deosebească ce este binele şi ce este răul, se feresc de cele rele şi vătămătoare sufletului şi toată grija o au spre cele bune şi folositoare sufletului; iar acestea le săvârşesc cu multă mulţumire către Dumnezeu. Numai aceştia trebuie să se numească raţionali. Omul cu adevărat raţional are o singură grijă: să asculte de Dumnezeul tuturor şi să-L placă; şi numai la aceasta îşi deprinde sufletul său: cum să-i placă lui Dumnezeu, mulţumindu-i pentru o aşa de mare purtare de grijă şi pentru cârmuirea tuturor, orice soartă ar avea el în viaţă. Pentru că este nepotrivit să mulţumim pentru sănătatea trupului, doctorilor, care ne dau leacuri amare şi neplăcute, iar lui Dumnezeu să nu-I mulţumim pentru cele ce ni se întâmplă cum trebuie, spre folosul nostru şi după purtarea Lui de grijă. Căci în cunoştinţa şi credinţa cea către Dumnezeu stă mântuirea şi desăvârşirea sufletului." (Sf. Antonie cel Mare)

Simţurile sufleteşti şi trupeşti

2009-10-22T11:51:00.002+03:00

Trebuie să se ştie că omul fiind îndoit, adică constând din suflet şi din trup, îndoite are şi simţurile şi virtuţile acestora. Şi cinci sunt ale sufletului şi cinci ale trupului. Simţurile sufleteşti, pe care întelepţii le numesc şi puteri, sunt acestea: mintea, cugetarea, părerea, închipuirea şi simţirea; iar cele trupeti: vederea, mirosul, auzul, gustul şi pipăitul. Din această pricină îndoite sunt şi virtuţile lor; îndoite şi păcatele. Încît e cu trebuinţă ca tot omul să ştie limpede câte sunt virtutile sufleteşti si câte cele trupeşti; şi care sunt, iarăşi, patimile sufleteşti şi care cele trupeşti. (Sf. Ioan Damaschin, "Cuvânt minunat şi de suflet folositor")