Folosul citirii Sfintei Scripturi

"O livadă şi un rai duhovnicesc este citirea dumnezeieştilor Scripturi. Plăcută este o livadă şi o grădină, dar mai plăcută este citirea dumnezeieştilor Scripturi. În livezi sunt flori care se veştejesc, pe când în Sfintele Scripturi sunt gânduri şi cugetări veşnic în putere, în livezi suflă zefirul, pe aici adierea Duhului; acolo împrejmuirile le fac mărăcinii, iar aici pronia lui Dumnezeu... Grădina este într-un singur loc, iar Scripturile pretutindeni în lume, grădina e sub loviturile vremurilor, pe când Scripturile, ori vară, ori iarnă, sunt împodobite cu frunze şi fructe". (Sf. Ioan Gură de Aur, "Despre folosul citirii Scripturii")

Hristos se naşte, slaviţi-L!

Povestire despre o icoană de la Sfântul Munte

Aceasta întâmplare este povestită de generalul Ţolovici: "A mers cineva din armată, din frontul de la Salonic, la Sfântul Munte, ca să se închine la sfinţeniile din acel loc. Când s-a întors, i-a adus generalului o icoană din lemn a Maicii Domnului. Această icoană generalul a socotit-o de mare preţ. Într-o zi, bulgarii au năvălit pe neaşteptate asupra armatei sârbe. Tunurile lor aruncau canonade îngrozitoare. Generalul a ordonat o retragere pripită. Ordinele lui au fost stricte: de a împacheta lucrurile şi de a porni în marş înapoi. Un ostaş a împachetat multe lucruri într-un geamantan mare. Aici mai erau tutun, sardine, veselă şi multe alte mărunţişuri. A pus soldatul şi acea icoană. Când maşina a pornit, o grenadă a lovit în geamantan, iar soldatul a luat-o la fugă. Respingând sârbii asaltul bulgar, s-au reîntors pe poziţiile de mai înainte. Când au ajuns din nou la acel geamantan, l-au aflat ars aproape în întregime. Tutunul şi toate celelalte lucruri erau prefăcute în scrum şi în cenuşă. Dând la o parte scrumul şi cenuşa, au aflat icoana de lemn a Maicii Domnului întreagă, fără să aibă măcar o mică stricăciune" (Sf. Nicolae Velimirovici, Despre dumnezeiasca pronie)

Lacrimile

"Există lacrimi care vin de la slăbiciunea inimii, de la un caracter foarte moale, de la durere; unii le întărâtă singuri, silindu-se să plângă; există însă şi lacrimi de la har. Preţul lacrimilor nu ţine de cantitatea de umezeală care curge din ochi, ci de ceea ce este în suflet în timpul lor şi după ele. Lacrimile harice sunt legate de multe schimbări din inimă. În principal, inima trebuie atunci să ardă în focul judecăţii dumnezeieşti, însă fără durere şi pârjolire, ci cu umilinţă adusă de nădejdea în Milostivul Dumnezeu, Ce judecă păcatul şi miluieşte pe păcătos. Aceste lacrimi trebuie să vină spre sfârşitul ostenelilor - nu al ostenelilor din afară, ci al ostenelilor curăţirii inimii, ca ultimă "clătire" a sufletului. Aceste lacrimi ţin nu un ceas, nu o zi şi nu două zile, ci ani întregi. Se spune că există un anume plâns fără lacrimi ale inimii, însă la fel de preţios şi de puternic ca şi lacrimile. Acest plâns este mai bun şi mai îndemânos pentru cei ce trăiesc în lume, fiindcă lacrimile pot fi văzute de către alţii. Dar pe toate le rânduieşte Domnul, Mântuitorul tuturor." (Sfântul Teofan Zăvorâtul, Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor)

Sfântul Ierarh Nicolae

"Parohul unei biserici din suburbia Moscovei a povestit despre felul în care Sfântul Nicolae împlineşte, spre mângâierea credincioşilor, cereri care par nesemnificative. O femeie bătrână, tunsă monahie în taină, locuia de una singură şi trăia foarte modest din mica sa pensie. A sosit Săptămâna Albă. Nu avea însă nici mijloace şi nici putere să-şi pregătească o masă sărbătorească înainte de Postul Mare. Bătrâna îşi dorea mult de tot să mănânce clătite. A hotărât să ceară Sfântului Ioan Înaintemergătorul, apărătorul călugărilor, să o mângâie întru această neputinţă. A început să se roage şi să ceară: "Părinte Ioane, trimite-mi clătite pentru Săptămâna Albă". Întru simplitatea inimii, măicuţa l-a rugat îndelung pe Sfântul Ioan Botezătorul pentru clătite. Odată, aţipind, ea l-a văzut pe Sfântul Ioan Înaintemergătorul cu aripi la spate. Sfântul Ioan Botezătorul, întâistătătorul vieţuirii călugăreşti, privind aspru la bătrână, i-a zis: "De ce mă rogi, maică, de clătite? Căci sunt monah şi postitor. Eu nici măcar nu ştiu ce sunt acestea. Roagă-l pe Sfântul Nicolae, căci el vă răsfaţă pe toţi, el te va mângâia". Spunând aceastea, s-a făcut nevăzut. Trezindu-se, măicuţa a mers către icoana Sfântului Nicolae şi a grăit: "Sfinte, plăcutule al lui Dumnezeu, trimite-mi clătite!" În acel moment cineva a sunat la uşă: vecina făcuse clătite şi a adus şi bunicii. Apoi vecina a rugat-o pe bunicuţă să se roage pentru cei apropiaţi ai ei. Astfel a mângâiat-o Sfântul Nicolae pe acea monahie bătrână." ("Minuni ale Sfântului Nicolae")